Rezumat: 

Ce sunt „uneltele” de combatere a stresului?
„Uneltele” sunt strategii pe care părinții le pot utiliza pentru a gestiona mai eficient reacțiile de stres manifestate, ca urmare a comportamentelor negative ale copiilor.

Cum poate fi gestionat stresul parental?

• conștientizarea emoției trăite;
• identificarea gândurilor/ interpretărilor negative, care amplifică intensitatea emoțiilor negative și înlocuirea lor cu gânduri/ interpretări pozitive, care reduc intensitatea acestora;
• concentrarea pe identificarea unor soluții pentru gestionarea comportamentelor negative, care să implice cooperarea părinților cu propriii copii;
• lăudarea efortului copiilor de a manifesta comportamentul dorit pentru a încuraja repetarea acestuia;
• recunoașterea de către părinți a propriilor merite, atunci când gestionează cu succes comportamentele nepotrivite ale copiilor.

Aprofundarea temei: 

Tocmai ați ajuns acasă după o zi obositoare la lucru, doar ca să constatați că jucăriile zac împrăștiate la întâmplare și cu toate că se apropie ora de culcare, nu se întrevede nici cel mai mic semnal că jocul ar urma să înceteze. La solicitarea de a le aduna, vă loviți de un refuz și de tentativa unei negocieri cu privire la continuarea jocului. În acest moment, trei scenarii sunt posibile.

1. În primul scenariu, percepeți refuzul drept un afront (Este o lipsă de respect ce face! Ce e așa de greu să asculte?!), vă înfuriați și decideți să aplicați o pedeapsă pentru că v-a sfidat (Dacă nu te mobilizezi repede, nu mai citim în seara aceasta nicio poveste).
2. În al doilea scenariu, percepeți refuzul drept un comportament exagerat, însă vă simțiți vinovați pentru că nu ați ajuns acasă decât foarte târziu și-i găsiți o scuză (Astăzi nu am petrecut prea mult timp, de aceea se comportă așa) și decideți să-l lăsați să facă ce vrea.
3. În cel de-al treilea scenariu, interpretați comportamentul lui drept o consecință a nevoii copilului de a se juca (Probabil că insistă pentru că nu e pregătit să încheie jocul) și alegeți să-i acordați câteva minute în plus pentru a-l finaliza (Te mai poți juca 10 minute, după care te rog să pui toate jucăriile la locul lor. Așa vom avea timp mai mult pentru povestea dinainte de culcare).

Consecințele celor trei scenarii sunt diferite: în primul caz, interpretarea refuzului a condus la o reacție exagerată, explozivă, urmată de aplicarea unei pedepse, care foarte probabil nu va determina copilul să-și schimbe comportamentul; în al doilea caz, interpretarea refuzului a încurajat o atitudine excesiv de înțelegătoare, care probabil va încuraja copilul să încerce în situații similare să negocieze pentru a evita să facă ce i s-a cerut;  iar în al treilea caz, interpretarea a ținut cont de nevoia copilului și a fost urmată de adresarea unei solicitări prin care părintele permite negocierea, însă stabilește în același timp limite care să încurajeze copilul să manifeste comportamentul așteptat.

Reacțiile din primele două scenarii vor crește intensitatea emoțiilor negative și stresul părintelui, deoarece situația a fost gestionată mai puțin eficient, în timp ce în ultimul scenariu, intensitatea emoțiilor negative și stresul se reduc. Ce face diferența dintre cele două situații? Interpretarea situației, respectiv felul în care părintele s-a raportat la situația stresantă. Interpretările negative sau percepțiile eronate cresc intensitatea emoțiilor negative, conduc la aplicarea unor strategii mai puțin eficiente și încurajează comportamentele nedorite ale copiilor. În schimb, atunci când interpretările sunt pozitive sau percepțiile despre nevoile copiilor sunt corecte, intensitatea emoțiilor negative se reduce, iar părinții aplică strategii eficiente, care ghidează copiii înspre alegeri potrivite.

În continuare, sunt propuse câteva „unelte” pentru gestionarea eficientă a stresului:

• modificarea interpretărilor despre comportamentele negative ale copiilor;
• acceptarea diferențelor dintre copii cu privire la ritmul în care învață;
• gestionarea frustrărilor părinților, atunci când intervin comportamente negative ale copiilor.

Modificarea interpretărilor legate de comportamentele negative ale copiilor

Confruntarea mai mult sau mai puțin frecventă cu diferite comportamente negative ale copiilor, sensibilizează părinții la interpretări negative. Acestea cresc riscul unor reacții mai puțin constructive și încurajează comportamentele nepotrivite ale copiilor. În schimb, atunci când interpretările sunt mai degrabă pozitive, acestea cresc probabilitatea ca adulții să-și mențină calmul și să se concentreze asupra identificării unor soluții pentru gestionarea acestora. Pentru exemplificare, în continuare sunt descrise câteva dintre cele mai frecvente interpretări negative ale părinților despre comportamentele neadecvate ale copiilor, precum și alternativele pozitive ale acestora.

• Evitarea etichetării copiilor și concentrarea asupra modificării comportamentului problematic. Când sunt nemulțumiți de comportamentul copiilor, adesea părinții îi descriu ca dificili, neascultători, agresivi, răsfățați, obraznici etc. Mai mult, aceste etichete sunt frecvent utilizate pentru a critica (Ești obraznic!; De câte ori să-ți tot repet. Ești așa de neascultător!). Mesajul pe care-l transmit este acela că problema este copilul, deși în realitate problema este comportamentul lui. Spre exemplu, problema nu este agresivitatea, ci faptul că are dificultăți cu a împărți jucăriile, sau problema nu este obrăznicia, ci faptul că are dificultăți în a respecta cerințele adulților. Atunci când copiii sunt etichetați, critica transmite neîncredere în capacitatea lor de a-și modifica comportamentul. În schimb, identificarea comportamentului problematic, ajută la creșterea sentimentul de control asupra situației, care devine mai ușor de gestionat deoarece presupune schimbarea comportamentului copilului, nu a persoanei. Puteți exersa, gândindu-vă la un comportament pozitiv pe care doriți să-l încurajați pe parcursul participării la acest program (ex. să împartă jucăriile sora/fratele, să-și controleze furia, să facă ce îi cer, atunci când se apropie ora de culcare, să-și aștepte rândul, să folosească cuvinte frumoase etc.).

De reținut! Scopul NU este schimbarea felului de a fi al copilului, ci de a schimba comportamentele neadecvate cu altele mai dezirabile.

• Manifestarea comportamentelor negative de către copii este firească și NU reprezintă un semn al eșecului părinților. Comportamentele negative ale copiilor pot contribui la manifestarea unor sentimente de vinovăție sau chiar de rușine, datorită faptului că sunt interpretate drept semn al incompetenței sau al eșecului personal (Dacă eram un părinte mai bun, nu s-ar fi comportat așa; E numai vina mea că nu pot să fac ceva să-l fac să nu se mai comporte așa). Sentimentele acestea pot fi amplificate de faptul că alți părinți nu par să se confrunte cu aceleași provocări. În realitate, toți copiii manifestă cel puțin o problemă de comportament, și de aceea, toți adulții experimentează într-o măsură mai mică sau mai mare provocări legate de gestionarea acestora (Nu sunt singurul/a care se confruntă cu crize de furie. Am să învăț mai multe despre cum pot să-mi ajut copilul să-și păstreze calmul). Ceea ce părinții pot controla este doar felul în care reacționează, atunci când se confruntă cu astfel de provocări.
• Concentrarea asupra interpretărilor pozitive despre intențiile copiilor în detrimentul celor negative. Mintea umană este orientată în mod inconștient asupra nevoii de a înțelege motivele pentru care oamenii se comportă într-un anumit fel, ceea ce este valabil și atunci când părinții caută explicații privind reacțiile propriilor copii. De exemplu, crizele de furie sau solicitările repetate ale copiilor ca părinții să se joace cu ei pot fi interpretate drept o modalitate de a atrage atenția prin manipulare (Face lucrul acesta intenționat ca să-mi atragă atenția), iar faptul că jucăriile sunt încă împrăștiate înainte de ora de somn, este un semnal al faptului că autoritatea adulților este sfidată (Nu-și adună jucăriile pentru că știe că acest lucru mă supără). Aceste interpretări se bazează pe presupunerea eronată că intenționat, copiii manifestă comportamente negative pentru a-și stresa părinții. De fapt, solicitarea atenției este exprimarea unei nevoi firești de a beneficia de afecțiunea, de implicarea și de prezența părinților, și nu reprezintă un semn de manipulare. În mod similar, faptul că jucăriile rămân împrăștiate în cameră în loc să fie adunate, sugerează dorința de a-și continua jocul, nu dorința de a stresa. Interpretările care sugerează că anumite comportamente negative ale copiilor sunt un atac asupra propriei persoane riscă să conducă la percepții eronate, care afectează capacitatea adulților de a fi empatici față de nevoile copiilor. În schimb, atunci când motivațiile copiilor sunt interpretate ca semnale ale unor nevoi (Se comportă astfel pentru că are nevoie de mai mult sprijin din partea mea ca să învețe să-și păstreze calmul; Este cazul să-i reamintesc că este momentul să-și adune jucăriile), nivelul de stres se va reduce și soluțiile vor fi identificate cu mai multă ușurință.
• Proiecția pozitivă în viitor. Comportamentele negative ale copiilor pot fi suficient de stresante, încât părinții să aibă o perspectivă catastrofică și să fie convinși că acel comportament nu se va modifica niciodată (Nu va învăța niciodată să aibă răbdare; Iarăși are o criză de furie, cred că și peste un an tot la fel se va comporta). Principala consecință a acestor proiecții negative în viitor este aceea că afectează încrederea în propria capacitate de a gestiona situațiile în care copiii se comportă neadecvat. În schimb, acceptarea faptului că disconfortul actual va fi pe termen lung înlocuit de progres, ajută părinții să aibă mai multă răbdare și să persevereze în încercarea de a sprijini copiii să învețe modalități adecvate de a se comporta (Acum nu are răbdare, dar peste câteva luni cu siguranță va face progrese; Pot încerca să-l/s-o ajut să se liniștească. Mai bine încerc decât să mă înfurii).

De reținut! Interpretările negative privind comportamentul copiilor cresc nivelul de stres parental, în timp ce interpretările pozitive ajută la gestionarea mai eficientă a acestuia.

Acceptarea diferențelor dintre copii privind ritmul de învățare

Uneori, părinții fac comparații între copiii din familie sau între propriii copii și alții. O consecință pozitivă a acestui comportament este aceea că astfel adulții pot evalua punctele lor tari, respectiv aspectele care pot fi îmbunătățite. Pronunția corectă a cuvintelor, recunoașterea literelor sau capacitatea de a-și face prieteni pentru a se integra în grupurile de la grădiniță/ școală, sunt exemple de comportamente care dau indicii despre starea de bine a copiilor. Conștientizarea dificultăților  pe care copiii le manifestă este importantă pentru asigurarea intervenției timpurii în corectarea acestora.

Totuși, există situații în care comparația devine problematică, mai ales când aceasta nu se limitează la simpla constatare a unor diferențe, ci ia forma evaluărilor negative ale copiilor și a comunicării acestor percepții sub formă de critici (N-ai putea și tu să împarți jucăriile așa cum face fratele tău?; Ionuț are aceeași vârstă ca tine și el adună jucăriile fără să îi tot spună părinții). Astfel de mesaje sunt neconstructive atât pentru adulți, cât și pentru copii:

• Adulții se simt mai stresați, deoarece sunt convinși că au eșuat și că sunt incompetenți în rolul de părinte (Nu sunt în stare să-l/s-o învăț nimic!).
• Copiii interpretează reacțiile părinților drept un semn că nu sunt iubiți și acceptați. Astfel, vor simți teama de a nu fi respinși, se vor evalua negativ (Nu sunt suficient de bun/ă; Tata/ mama este supărat/ă din cauza mea), ceea ce afectează stima de sine și reduce motivația de a coopera.

Pentru a evita potențialele efecte negative ale comparării cu alți copii, puteți recurge la următoarele strategii.

• Acceptarea diferențelor dintre copii în privința ritmului de învățare. Fiecare copil are ritmul propriu de învățare, de aceea comparațiile nu-i vor motiva să-și schimbe comportamentul, atunci când sunt comparați (Fratele tău își adună jucăriile fără să-i reamintesc. De ce nu poți să faci și tu la fel?) și uneori nici chiar copiii din aceeași familie nu sunt similari. Comparațiile le reamintesc că sunt incompetenți, amplifică emoțiile negative (ex. tristețe, furie) și cresc șansele ca ei să refuze să coopereze cu adulții/ Așadar, în locul unei comparații este preferabilă descrierea comportamentului așteptat (Mi-ar plăcea dacă ai pune jucăriile la locul lor fără să-ți reamintesc).
• Stabilirea de așteptări potrivite în raport cu vârsta copiilor. Spre exemplu, dacă părinții se așteaptă din partea unui preșcolar să-și găsească activități pe cont propriu, să-și pună hainele la locul lor atunci când intră în casă, să-și împartă jucăriile cu ceilalți copii sau alte comportamente similare, există o probabilitate destul de ridicată ca aceste comportamente să nu fie manifestate. În această etapă a dezvoltării lor, copiii au nevoie de mult sprijin din partea părinților pentru a învăța cum să se comporte adecvat, iar așteptările este preferabil să fie adaptate vârstei și capacităților lor. În cazul în care așteptările adulților sunt exagerate, eșecul copiilor este adesea pus pe seama sfidării, deși aceasta este consecința lipsei de abilități. Atunci când părinții au așteptări realiste, ei sunt mai răbdători și oferă mai mult sprijin copiilor pentru a învăța, ceea ce contribuie la stabilirea unei relații bazată pe încredere.
• Oferirea de sprijin copiilor atunci când învață lucruri noi. Învățarea mersului pe bicicletă nu se face de la o zi la alta, copiii având nevoie de mai mult sprijin când încep să învețe acest comportament, pentru ca mai apoi, odată ce sunt mai siguri pe ei, acest suport să fie retras treptat. Același principiu se aplică în raport cu orice alt comportament pe care părinții doresc să-l încurajeze. De exemplu, dacă scopul este acela de a învăța că jucăriile ar trebui așezate la locul lor, părinții pot oferi ajutor oferind instrucțiuni precise, care descriu locul potrivit pentru fiecare obiect (Te rog să pui cuburile în cutie; Locul animalelor de pluș este pe raft). Asemenea reacții suportive încurajează învățarea și transmit copiilor mesajul că se pot baza pe sprijinul adulților.
• Evidențierea progresului, nu a performanței. Una dintre nevoile de bază ale copiilor este cea de competență, adică să dobândească sentimentul că sunt capabili, că știu și că se descurcă să facă un anumit lucru. Sentimentul de competență se dezvoltă doar atunci când există suficiente oportunități pentru copii să exerseze în mod repetat anumite comportamente, iar confruntarea cu dificultăți intervine frecvent în timpul procesului de învățare. Felul în care ei gestionează frustrările, depinde de reacțiile adulților. Dacă părinții așteaptă manifestarea unui comportament perfect pentru a aprecia eforturile copiilor, există riscul ca motivația pentru a persevera să scadă. De aceea, evidențiați progresele de îndată ce le observați (Acum două săptămâni jucăriile erau împrăștiate peste tot, acum văd că sunt scoase din cutii doar cele cu care te joci), ceea ce încurajează dezvoltarea toleranței la frustrare.

Gestionarea frustrării atunci când copiii manifestă comportamente negative

Emoția pe care părinții o descriu cel mai frecvent când sunt întrebați despre reacțiile, pe care le manifestă în raport cu situațiile în care copiii se comportă neadecvat, este furia/ frustrarea. Astfel de reacții sunt firești, însă felul în care sunt gestionate poate fi mai mult sau mai puțin eficient. În continuare, sunt descrise câteva modalități mai puțin constructive de a gestiona frustrarea, precum și consecințele pe care acestea le au asupra părinților, dar și asupra copiilor.

• O primă categorie de reacții care pot să apară pe fondul frustrărilor este exprimarea acestora prin ridicarea tonului vocii, criticarea copiilor sau chiar amenințarea cu pedepse. Aceste reacții dau un fals sentiment de putere și autoritate. Adulții pot avea senzația că izbucnirile necontrolate îi ajută să se „răcorească“, deoarece prin intimidare obțin rezultatul dorit: încetarea pe moment a comportamentului negativ. De fapt, odată ce aceste reacții devin o obișnuință, ele se vor transforma în modalitatea preferată de a face față frustrărilor, ceea ce îi face pe copii să se simtă nedreptățiți. Astfel, vor prelua modelul negativ și vor manifesta la rândul lor comportamente agresive.
• O a doua categorie de posibile reacții se referă la tendința de a evita exprimarea furiei, din convingerea că astfel copiii sunt protejați. În realitate, atunci când adulții își ascund frustrarea, resursele disponibile pentru rezolvarea problemei se diminuează. Părinții care interiorizează emoțiile negative sunt mai puțin comunicativi și disponibili emoțional, astfel copiii se simt neglijați, neînțeleși și neacceptați. La fel ca în cazul conflictelor, evitarea poate fi o doar o soluție temporară, deoarece problemele rămase nerezolvate se reactivează.

Ca alternativă la strategiile mai puțin eficiente descrise anterior, în continuare sunt prezentați câțiva pași a căror parcurgere ajută la gestionarea furiei cu mai mult succes.

• Identificarea semnalelor care transmit manifestarea frustrării. Conștientizarea emoției negative reprezintă primul pas înspre gestionarea adecvată a acesteia. Ori de câte ori copiii manifestă comportamente negative, acordați atenție propriilor emoții. Unul sau mai multe dintre semnalele descrise în continuare pot sugera manifestarea acestei emoții:
• reacții fiziologice cum ar fi creșterea pulsului, lipsa aerului, senzații de tensiune;
• reacții comportamentale de tipul criticilor la adresa copiilor (Ești leneș/ă! De câte ori să-ți tot spun să te îmbraci?!);
• reacții la nivel cognitiv (al gândurilor) caracterizate de interpretarea negativă a situației (Nu mai pot! Trage de timp intenționat ca să întârzii și astăzi!).
• Gestionarea frustrării prin identificarea unor gânduri pozitive. Adesea, părinții cred că ceea ce crește intensitatea frustrării este comportamentul neadecvat al copiilor. De fapt, ceea ce amplifică aceste emoții sunt gândurile, felul în care aceste situații stresante sunt interpretate. Atunci când interpretările/ gândurile sunt negative, frustrarea se intensifică și este mai puțin probabil ca reacțiile părinților să fie potrivite pentru a gestiona eficient comportamentul neadecvat. De exemplu, dacă interpretarea situației este aceea că scopul copilului este să supere (Nu e drept! Nu merit ce mi se întâmplă!), consecința va fi probabil ridicarea tonului sau amenințarea copilului cu o pedeapsă. În schimb, când interpretările țin cont de nevoile copiilor (Are nevoie de mai mult timp ca să se îmbrace), intensitatea frustrării este mai redusă, chiar dacă această emoție nu dispare cu totul.

Redobândirea sentimentului de calm nu este o sarcină ușoară, însă este realizabilă prin intermediul câtorva strategii. Atunci când frustrarea este foarte intensă, este posibil ca aceasta să blocheze încercările de a gestiona această emoție. Pentru a preveni intensificarea acesteia, o soluție poate fi pauza de relaxare.

Pauza de relaxare este o tehnică care ajută la reducerea intensității semnalelor din corp (ex. creșterea ritmului bătăilor inimii, senzații de presiune/apăsare în zona umerilor, încleștarea maxilarului etc.), care însoțesc furia. Adesea, senzația pe care oamenii o au este aceea că furia se manifestă asemănător unei oale sub presiune alimentată în continuare de o sursă de căldură, deși a atins punctul de fierbere. Pauza de relaxare acționează ca un buton care reduce presiunea și preveni explozia.

Pauza de relaxare durează între 1 și 3 minute. Este o tehnică ușor de învățat, care devine cu atât mai eficientă cu cât este exersată mai frecvent (zilnic dacă este posibil), urmând pașii descriși în continuare:

1. Pregătirea – așezați-vă pe un scaun cu mâinile relaxate pe lângă corp și cu tălpile picioarelor lipite de podea.
2. Concentrarea atenției asupra propriului corp – începeți prin a respira adânc, asigurându-vă că abdomenul de mișcă în ritmul respirației; apoi, concentrați-vă atenția asupra emoției pe care o simțiți, a locației ei din interiorul corpului, dar și asupra gândurilor care o însoțesc.
3. Concentrarea atenției asupra propriei respirații – în pasul următor, concentrați-vă atenția asupra propriei respirații; dacă între timp sesizați că anumite gânduri sau senzații pe care le-ați conștientizat revin în atenție, pur și simplu redirecționați atenția doar asupra ritmului propriei respirații.
4. Extinderea atenției – acordați atenție sunetelor din preajmă sau celor de afară.
5. Încheierea pauzei – ultimul pas, presupune să acordați atenție din nou felului în care vă simțiți; este posibil ca emoția pe care o sesizați să fie diferită de cea de la începutul pauzei sau mai puțin intensă; în momentul în care simțiți să sunteți pregătiți, deschideți ochii.

De reținut! Respirația abdominală creștere nivelul de oxigen din sânge, iar acest lucru permite mușchilor să se relaxeze, și de aceea, ajută la combaterea stresului. Pentru a vă asigura că respirați corect, așezați-vă mâna puțin deasupra buricului și asigurați-vă că simțiți cum abdomenul se mișcă în ritmul propriei respirații.

Odată ce sentimentul de control asupra situației revine, câteva întrebări pot fi utile pentru a identifica o interpretare constructivă.

• Care este scopul meu? (să fac în așa fel încât copilul meu să se comporte adecvat)
• Ce fac acum? (mă enervez, mă înfurii)
• Mă ajută? (probabil că nu, de vreme ce-s pe punctul să strig la el/ea, iar problema tot nu e rezolvată)
• Dacă nu mă ajută, pot face altceva? (să gândesc diferit și să fac ceva ca să rezolv problema).
• Concentrarea asupra identificării soluțiilor, nu asupra propriei frustrări. Din punct de vedere psihologic, capacitatea oamenilor de a se concentra asupra gestionării situației stresante este afectată de emoțiile negative intense. În astfel de situații, resursele disponibile sunt orientate înspre preluarea controlului asupra stării emoționale, în loc să fie direcționate înspre identificarea soluțiilor. Interpretările empatice, care iau în considerare nevoile copiilor (Văd că ai nevoie de mai mult timp în această dimineață pentru a te îmbrăca. Te rog să-mi spui dacă dorești să te ajut să te îmbraci sau vrei să te îmbraci singur/ă?), ajută la evitarea mesajele critice (Nu mai trage de timp că întârziem!) și reduc riscul escaladării conflictului părinte-copil. Astfel, atunci când accentul nu cade pe dorința adulților de a prelua controlul asupra situației prin ridicarea tonului vocii sau amenințări, copiii sunt încurajați să colaboreze și se simt mai motivați să manifeste comportamente adecvate.
• Aprecierea efortului copiilor de a se comporta adecvat și aprecierea propriei persoane pentru rezolvarea cu calm a situației. Atunci când copiii se comportă așa cum se așteaptă părinții, este important ca meritele lor să fie recunoscute (Îți mulțumesc că te-ai îmbrăcat așa de repede, așa putem pleca din timp de-acasă). Laudele care descriu comportamentele apreciate de către părinți, cresc motivația copiilor de a le repeta. Nu doar copiii merită să li se recunoască meritele, dar și părinții. Auto-recompensarea prin laude (Sunt mândru/ă de mine pentru că am reușit să-mi păstrez calmul și să fac în așa fel încât să ieșim din casă la timp), crește nivelul de încredere al adulților în capacitatea de a gestiona cu succes și alte comportamente dificile ale copiilor.

Chiar dacă menținerea calmului nu este întotdeauna posibilă, părinții care reușesc în cele mai multe situații să controleze eficient emoțiile negative, sunt mai puțin stresați de rolul de părinte și mai încrezători în capacitatea lor de a oferi îndrumare copiilor. De asemenea, de această abilitate de gestionare a emoțiilor are beneficii importante și pentru copii: 1) copiii învață despre gestionarea emoțiilor prin observarea modului în care părinții le gestionează pe ale lor; 2) atunci când părinții aleg să coopereze cu ei în loc să încerce să-i constrângă, copiii se simt valorizați și acceptați; și 3) copiii care au încredere în părinții lor, dezvoltă o stimă de sine sănătoasă, încredere în propriile abilități și independență.

Mesaje cheie:

• Intensitatea emoțiilor negative este amplificată de interpretările negative ale părinților despre comportamentul copiilor (ex. etichetare, eșec al părintelui, intenția de a manipula etc.); intensitatea acestora se reduce, atunci când interpretările sunt modificate cu altele pozitive.
• Comparațiile cu alți copii nu reprezintă o sursă de motivare, deoarece ei sunt diferiți în privința ritmului de învățare; motivația lor crește, atunci când primesc ghidaj din partea părinților pentru a învăța noi comportamente.
• Pauza de relaxare este o strategie eficientă în reducerea intensității semnalelor din corp care amplifică intensitatea furiei.
• Frustrările pot fi mai eficient gestionate, atunci când interpretările sunt legate de nevoile copiilor și nu se concentrează pe disconfortul emoțional al părinților.
• Menținerea calmului ajută părinții să identifice strategii prin care să crească disponibilitatea copiilor de a coopera.
• Auto-recompensarea pentru propriile eforturi de gestionare eficientă a comportamentelor neadecvate ale copiilor, crește încrederea părinților în capacitatea de a soluționa cu succes viitoare provocări similare.