Rezumat: 

Ce sunt „uneltele” de combatere a stresului?
„Uneltele” sunt strategii pe care părinții le pot utiliza pentru a preveni efectele negative ale stresului și pentru a-și îmbunătăți relațiile cu ceilalți, dar mai ales cu propriii copii.

De ce este recomandată utilizarea strategiilor de combatere a stresului?

• ajută părinții să simtă un nivel mai ridicat de control asupra solicitărilor din viața de zi cu zi;
• permit părinților să-și mențină calmul, atunci când copiii nu se comportă așa cum își redus;
• reduc stresul pe care reacțiile parentale neconstructive îl induc copiilor și îmbunătățesc relația părinți-copii.

Care sunt strategiile de combatere a stresului?
Strategiile de combatere a stresului sunt de mai multe tipuri:

• strategii care ajută la controlul reacțiilor din corp datorate stresului (ex. pauzele de relaxare);
• strategii care ajută la rezolvarea problemelor cotidiene (ex. planificarea și sprijinul celorlalți);
• strategii de manifestare a acceptării necondiționate a copiilor;
• strategii de modificare a interpretărilor despre comportamentele negative;
• strategii de gestionare a furiei, atunci când copii se comportă neadecvat.

Aprofundarea temei: 

Pentru a putea „sparge” tiparele de comportament negative datorate stresului, aveți la îndemână câteva „unelte” care vă ajută să-l combateți cu succes. Câteva dintre ele sunt descrise pe larg în continuare:
1. Pauzele de relaxare
2. Planificarea
3. Timpul pentru propria persoană
4. Sprijinul celorlalți sau al propriei persoane
5. Acceptarea necondiționată a copiilor
6. Gestionarea gândurilor legate de comportamentul copiilor
7. Gestionarea furiei atunci când copiii se comportă negativ

1. Pauzele de relaxare
Tensiunea musculară, încleștarea maxilarului sau senzația că un munte de griji vă apasă pe umeri, sunt doar câteva dintre semnalele că organismul este supus stresului. Pot fi asemenea reacții prevenite și poate fi corpul ajutat să se relaxeze? Din fericire, răspunsul este DA! Tehnica se numește „pauza de relaxare” și se poate dovedi extrem de utilă în numeroase situații din viața cotidiană, de la tensiunile care apar în relația cu partenerul/a, copiii sau chiar în relațiile de la locul de muncă.

Pauzele de relaxare durează între 1 și 3 minute, sunt ușor de pus în practică și au efecte pozitive asupra organismului prin reducerea senzației de încordare, dar și prin faptul că vă ajută să reduceți intensitatea stărilor emoționale negative. Imaginați-vă că stresul se acumulează în corp, asemenea unei oale aflate sub presiune la foc puternic. Pauzele de relaxare acționează ca un buton de reducere a presiunii, prevenind astfel explozia. Scopul lor este acela de a vă ajuta să vă conștientizați emoțiile, iar odată ce faceți lucrul acesta va fi mai ușor să vă relaxați și să vă detensionați.

Pauzele de relaxare pot fi puse în practică oricând aveți la dispoziție puțin timp sau simțiți că nu mai puteți face față cu succes unei situații, fără să faceți sau să spuneți ceva pentru care ulterior veți simți remușcări (ex. ridicarea tonului la partenerul/a de viață sau la copii). Pauzele presupun urmarea câtorva pași:

1. Pregătirea – așezați-vă pe un scaun cu mâinile relaxate pe lângă corp și cu tălpile picioarelor lipite de podea.
2. Concentrarea atenției asupra propriului corp – începeți prin a respira adânc, asigurându-vă că abdomenul de mișcă în ritmul respirației; apoi, concentrați-vă atenția asupra emoției pe care o simțiți, a locației ei din interiorul corpului, dar și asupra gândurilor care o însoțesc.
3. Concentrarea atenției asupra propriei respirații – în pasul următor, propuneți-vă să vă concentrați atenția asupra propriei respirații; dacă între timp sesizați că anumite gânduri sau senzații pe care le-ați conștientizat revin în atenție, pur și simplu propuneți-vă să vă concentrați din nou doar asupra ritmului propriei respirații.
4. Extinderea atenției – acordați atenție sunetelor din preajmă sau celor pe care le sesizați în afara încăperii în care vă aflați.
5. Încheierea pauzei – ultimul pas, presupune să acordați atenție din nou felului în care vă simțiți; este posibil ca emoția pe care o sesizați să fie diferită de cea de la începutul pauzei sau mai puțin intensă; în momentul în care simțiți să sunteți pregătiți, deschideți ochii.

De reținut! Respirația abdominală creștere nivelul de oxigen din sânge. Acest lucru permite mușchilor să se relaxeze, și de aceea, ajută la combaterea stresului. Pentru a vă asigura că respirați corect, așezați-vă mâna puțin deasupra buricului și asigurați-vă că simțiți cum abdomenul se mișcă în ritmul propriei respirații.

2. Planificarea
Venirea pe lume a unui copil înseamnă pentru părinți modificarea stilului de viață și a felului în care-și organizează activitățile pe parcursul unei zile. Este știut că îngrijirea copiilor, mai ales în primii ani de viață, presupune o preocupare constantă de a face în așa fel încât programul părinților să se armonizeze cu nevoile lor. Nu întâmplător, una dintre recomandările specialiștilor pentru părinți este de a încerca să se organizeze și să planifice cu mai mare atenție activitățile lor zilnice. Un program zilnic plasat la vedere (ex. pe ușa frigiderului), o agendă sau doar o bună organizare mentală, ajută mult în a stăpâni haosul responsabilităților.

Cu toate acestea, una dintre sursele de stres cel mai frecvent amintite, este sentimentul că orice activitate ia mult mai mult timp pentru a o duce la bun sfârșit. Chiar și cei mai bine organizați dintre părinți, simt uneori că situația scapă de sub control și indiferent de cât de bine ar planifica, tot reușesc cumva să rămână în urmă.

Care este soluția în acest caz? Este în primul rând important să vă monitorizați cât se poate de realist timpul de care aveți nevoie pentru a reuși de exemplu să vă îmbrăcați și să ajungeți în parc sau cât durează din momentul în care copilul se trezește de dimineață, până când sunteți pregătiți să ieșiți din casă. Psihologii care au studiat felul în care părinții se organizează, și-au dat seama că adesea, ei nu anticipează corect timpul de care au nevoie pentru a face anumite comportamente. Astfel, în momentul în care vă propuneți să ieșiți din casă în 15 minute pentru a ieși în parc, dar în realitate acest lucru durează 30 de minute, stresul devine mai puternic pentru că v-ați așteptat să puteți finaliza activitatea respectivă în mai puțin timp. Astfel, planificarea este dată peste cap și stresul este amplificat de sentimentul că nu vă ajunge timpul. În schimb, atunci când țineți cont de cât durează o activitate în realitate, veți începe să aveți și așteptări realiste, iar  planurile pe care le veți face, se vor dovedi mult mai ușor de finalizat. De exemplu, dacă alocați o oră pentru a ieși dimineața din casă pentru a duce copilul la grădiniță/ școală, dar acest lucru durează mai mult, puteți opta pentru a vă trezi cu 15 minute mai devreme pentru a reuși să ieșiți din casă la timp.

De reținut! Planurile realiste și acceptarea ideii că totul necesită mai mult timp pentru a pregăti o activitate, diminuează senzația că vă aflați sub presiunea timpului.

3. Timpul pentru propria persoană
„Nu mai am timp pentru lucrurile care-mi plac” sau  „Am senzația că singurul lucru pe care-l fac este să am grijă de copil” sunt reacții frecvente în rândul părinților, dar mai ales al mamelor care sunt responsabile cu îngrijirea copiilor marea majoritate a timpului. Unii părinți ajung chiar să se simtă vinovați pentru astfel de gânduri, deși cu siguranță acest lucru nu ajută cu nimic. Este absolut firesc pentru un adult să resimtă lipsa unora dintre activitățile preferate, pe care le realiza înainte de a deveni părinte. Așadar, totul începe prin a accepta că acest lucru NU înseamnă că sunteți un părinte rău sau greșiți față de propriii copii. Oricine are nevoie de un pic de timp pentru a avea grijă de propria persoană și pentru „reîncărcarea bateriilor”, iar acest lucru nu este un semn de egoism. Din contră, s-ar putea să fie chiar benefic relației părinte-copil, deoarece ingredientul magic nu este cât de mult timp petreceți împreună, ci mai degrabă calitatea lui. Astfel, atunci când sunteți relaxat/ă și aveți o atitudine pozitivă, felul în care comunicați și vă comportați transmite starea de bine pe care-o aveți inclusiv copiilor. 

Pentru a testa efectele pozitive menționate anterior, vă invităm să acceptați provocarea unui experiment pe parcursul următoarei săptămâni. Îl puteți începe chiar mâine și presupune câțiva pași simpli.

1. Scrieți pe o foaie de hârtie 4-5 exemple de activități care vă relaxează și/sau vă creează o stare emoțională pozitivă. Activitățile pot fi variate: să ieșiți la plimbare, să discutați la o cafea cu o cunoștință, să lecturați o carte, să îngrijiți plante/ grădina, să practicați un sport etc.
2. Organizați-vă timpul în așa fel în următoarele 7 zile, încât să realizați cât mai multe dintre activitățile din listă. Timpul zilnic alocat acestor activități poate fi stabilit în funcție de responsabilități, important este ca pe parcursul săptămânii următoare, să reușiți să puneți în aplicare cel puțin jumătate dintre activitățile propuse.
3. La finalul săptămânii evaluați impactul pe care l-au avut aceste activități asupra nivelului de stres pe care-l resimțiți, dar și asupra felului în care comunicați și vă comportați cu ceilalți. Este de așteptat să observați îmbunătățiri legate de capacitatea dumneavoastră de a comunica și de a rezolva probleme mai eficient (ex. folosirea unui ton potrivit, transmiterea unor mesaje pozitive, concentrarea asupra rezolvării problemelor etc.).

4. Sprijinul celorlalți sau al propriei persoane
Îngrijirea copiilor poate fi o responsabilitate copleșitoare. Indiferent de problema pe care o aveți, rețineți că este în regulă să solicitați ajutor sau sprijin din partea partenerului/ei, a familiei extinse sau a prietenilor. Suportul pe care-l primiți acționează ca un „burete” care absoarbe stresul. În continuare, sunt descrise câteva surse de sprijin pe care le puteți utiliza pentru a reduce nivelul de disconfort emoțional resimțit.

Sprijinul partenerului/ei. În multe cupluri, una dintre provocările majore care pot să apară este legată de felul în care partenerii comunică despre problemele pe care le întâmpină și de măsura în care ei reușesc să colaboreze pentru găsirea celei mai potrivite soluții. Un posibil exemplu, ar putea fi situația în care unul dintre parteneri este frustrat de aparenta neimplicare a celuilalt în educarea copiilor sau în activitățile casnice. Pentru rezolvarea acestei probleme, este necesar să țineți cont de câteva sugestii:

• Evitați să lăsați frustrările să se adune. Adesea, nemulțumirile se acumulează și ies la iveală prin folosirea unui ton ridicat și prin comunicarea de reproșuri, atunci când alegeți să suportați în tăcere o situație neplăcută pe o perioadă mai îndelungată de timp (Mi-a ajuns! Eu mă străduiesc și tu nu faci nimic pentru a mă ajuta!). Pentru a preveni asemenea reacții, deschideți discuția înainte să simțiți că pierdeți controlul asupra situației, dar și asupra propriilor emoții.
• Alegeți momentul potrivit pentru a comunica despre o problemă. Dacă partenerul/a este stresat/ă este posibil să vă loviți de refuzul său de a comunica. Așadar, parte din rezolvarea problemei este să identificați momentul oportun pentru a discuta despre aceasta, solicitând informații despre contextul potrivit (Dragul meu/draga mea m-aș bucura să discutăm despre un lucru care mă preocupă. Crezi că este un moment bun acesta?).
• Concentrați-vă asupra problemei. Dorința de cooperare se lovește adesea de două abordări nefericite ale comunicării cu partenerul/a: 1) concentrarea pe transmiterea unui reproș la adresa celuilalt (Toată ziua muncesc, niciodată nu am timp pentru mine, iar tu nu mă ajuți cu nimic!); sau 2) concentrarea asupra penalizării verbale a celuilalt (Stai toată ziua degeaba și pierzi vremea, iar eu le fac pe toate!). Astfel de reacții critice creează emoții negative și induc partenerului/ei sentimentul că este judecat/ă, și din acest motiv, el/ea poate să se simtă frustrat/ă. În schimb, dacă vă focalizați pe transmiterea problemei punând accent pe propriile emoții și nevoi, este mult mai probabil ca reacția să fie cea de deschidere înspre comunicare (Mă simt copleșit/ă câteodată de lucrurile pe care le am de făcut. Mia are nevoie de atenție și sunt momente cum ar fi după-amiezile în care lucrez, în care nu cred că-i pot dedica suficientă atenție. M-ai ajuta, dacă am putea găsi împreună o soluție).
• Validați punctul de vedere al celuilalt. Chiar dacă nu sunteți mereu de aceeași părere cu partenerul/a, evitați să catalogați soluțiile propuse drept greșite (E o prostie!; Nu-s de acord!). Reacțiile acestea creează interlocutorului sentimentul că este pus la punct, iar ceea ce spune este irelevant. Concentrați-vă asupra transmiterii unui mesaj care se axează pe rezolvarea problemei, nu pe eventualele nemulțumiri (Mi-ar plăcea să găsim o soluție pentru ca Mia să petreacă mai mult timp cu tine, știu cât de bucuroasă este când vă jucați împreună; Hai să facem în așa fel încât să ne fie bine amândurora).
• Apreciați cooperarea partenerului/ei. Transmiterea aprecierii față de disponibilitatea de a colabora pentru găsirea soluției, încurajează partenerul/a să fie mai deschis/ă la găsirea soluțiilor și pentru alte probleme care ar putea să apară în viitor (Sunt fericit/ă că am discutat și ne-am pus de acord. În felul acesta îmi termin și eu treaba fără să mă îngrijorez, știind că Mia iese în parc cu tine).

Sprijinul familiei extinse sau al prietenilor. O a doua sursă de sprijin este reprezentată de familia extinsă sau de prietenii apropiați. Amintiți-vă că expresia este „nevoie de un sat ca să crești un copil”, are un oarecare sâmbure de adevăr. Fiecare persoană apropiată poate contribui un pic la rezolvarea unor probleme ale părinților, fie cele practice, fie cele legate de gestionarea comportamentului copiilor. 

• Conversațiile. A vorbi cu cineva reprezintă în sine un comportament terapeutic. Chiar dacă scopul conversației nu este să găsiți o soluție, simplul gest de a comunica despre ceea ce vă preocupă sau vă îngrijorează, ajută să vă detașați și să vă simțiți mai puțin copleșiți de probleme. Alteori, solicitarea unui sfat sau a unei păreri din partea cuiva care se află într-o situație similară, poate reprezenta o bună modalitate de a găsi soluții la care nu v-ați gândit pe cont propriu.
• Solicitarea ajutorului. Nu este nicio rușine în a recunoaște că sunt situații în care aveți nevoie de sprijinul celor din jur. De exemplu, dacă vă doriți un pic de timp liber pentru o discuție relaxantă sau 30 de minute pentru a merge la sală, cereți sprijinul unei persoane de încredere cum ar fi bunicii (Mâine voi fi nevoit/ă să stau mai mult la serviciu. M-ați ajuta mult dacă l-ați putea lua de la grădiniță/ școală pe Alex?).

Cu siguranță, sunt și situații în care sprijinul venit din partea celorlalți nu va fi neapărat  constructiv. De exemplu, vă puteți confrunta cu situații în care un membru al familiei care are grijă de copil are alte așteptări decât cele proprii. Asemenea situații este posibil să vă creeze disconfort, deoarece s-ar putea să vă faceți probleme legate de cum să comunicați dezaprobarea, fără ca cealaltă persoană (mai ales dacă este un membru al familiei extinse) să se simtă jignită sau criticată. O strategie este să deschideți discuția în particular, într-un moment în care copiii nu se află prin preajmă și să solicitați ajutorul acelei persoane (Am observat că Mihai mănâncă în fața televizorului în loc să mănânce la masă. Pentru noi este important ca el să învețe să stea la masă cât mănâncă. M-aș bucura tare mult dacă ne-ai/ ne-ați putea ajuta să facem acest lucru). Atunci când cei din jur simt că li se solicită colaborarea, în loc să fie judecați sau învinovățiți, este mai probabil ca ei să vă sară în ajutor

Dacă totuși acest lucru nu se întâmplă și copiii sesizează că adulții din preajma lor nu au aceleași așteptări, explicați-le situația în termeni cât mai simpli (Chiar dacă bunicul și bunica te lasă să te uiți la televizor în timp ce mănânci, regula cât suntem la noi acasă este să mâncăm stând la masa din bucătărie). Astfel, copiii pot înțelege că se pot aplica reguli diferite în funcție de context și în funcție de persoanele din jurul lor.

Propria persoană ca sursă de sprijin. Dacă din diferite motive nu puteți apela la sprijinul celorlalți sau preferați să evitați comunicarea desrpre unele probleme, realizați următorul exercițiu: imaginați-vă că sunteți în postura de a oferi un sfat celui mai bun prieten/celei mai bune prietene. Odată ce vă distanțați de ideea că problema vă aparține, este posibil ca rezolvarea să fie mult mai ușoară. Tot ce aveți de făcut mai apoi, este să vă urmați propria voce interioară.

5. Acceptarea necondiționată a copiilor
Adesea fără să-și propună, părinții fac comparații între propriii copii și ceilalți. Acest lucru este util mai ales pentru ca ei să-și poată da seama în ce măsură reușesc să manifeste comportamente. pe care le fac și alți copii de aceeași vârstă. Pronunția corectă a cuvintelor, recunoașterea literelor de tipar sau capacitatea de a-și face prieteni pentru a se integra în grupurile de copii de la grădiniță/ școală, sunt exemple de comportamente care dau indicii despre starea de bine de bine a copiilor. De aceea, acest gen de comparații pot fi utile pentru a interveni timpuriu cu scopul de a-i sprijini și de a preveni problemele care pot apărea pe termen lung, atunci când dificultățile sunt ignorate sau minimalizate.

Comparația riscă să devină o capcană, atunci când părinții trec de la simpla observare a unor diferențe, la evaluarea propriilor copii în funcție de ceea ce văd la ceilalți (N-ai putea și tu să împarți jucăriile așa cum face fratele tău?; Ionuț are aceeași vârstă ca tine și el adună jucăriile fără să îi tot spună părinții). Astfel de mesaje sunt neconstructive din două perspective. În primul rând, vă alimentează inutil starea de stres, deoarece vă întăresc convingerea că ceva din ceea ce faceți este greșit (Nu sunt în stare să-l/s-o învăț nimic!) sau că propriii copii ar trebui să poată mai mult (Până acum trebuia să știe lucrurile astea. Ceilalți cum pot și el/ea nu?). Astfel de gânduri nu vă ajută cu nimic, ba din contră vă împovărează și vă fac să vă simțiți un părinte incompetent. Pe de altă parte, puneți-vă în locul copiilor și imaginați-vă cum v-ați simți și cum ați interpreta compararea cu ceilalți. Verificați dacă concluziile proprii seamănă cu reacțiile menționate în continuare:

• anxietate, teama de respingere;
• gânduri negative (Nu sunt suficient de bun; Tata/ mama este supărat/ă din cauza mea);
• sentimentul că nu sunt acceptați și iubiți;
• lipsa de încredere în ei;
• motivație scăzută de a urma exemplele lăudate de părinți.

Așadar, ori de câte ori sunteți pe punctul de a verbaliza o comparație, evitați să faceți acest lucru și întrebați-vă ce anume vă doriți sau așteptați din partea copiilor. Apoi, căutați o modalitate de a-i încuraja și de a pune accent pe punctele lor tari. Oferiți-le posibilitatea de a-și descoperi talentele prin participarea la activități în afara grădiniței/ școlii (ex. sport, dans, șah, origami, cântat etc.), astfel încât să dobândească mai multă încredere în ei. Astfel, în loc să evidențiați că fratele/ sora sau un alt copil au învățat șah mai repede decât el/ ea, o reacție mai constructivă ar putea fi să scoateți în evidență progresele (Acum două săptămâni nu cunoșteai toate piesele de pe tabla de șah. Acum nu doar că le știi, dar ai înțeles și cum se mută corect piesele). Fiecare copil are propriul ritm de învățare și propriile talente, ca urmare, cu cât acceptați aceste lucruri, cu atât copiii se vor simți mai iubiți și apreciați.

6. Gestionarea gândurilor legate de comportamentul copiilor
V-ați adresat vreodată întrebarea dacă unii copii sunt mai dificili ca alții? Dacă observați cu atenție comportamentul lor veți constata că unii dintre ei se enervează mai des, sunt mai greu de liniștit, nu sunt de acord cu nimic din ce li se cere și răspund prin refuzuri la majoritatea solicitărilor. O explicație pentru aceste reacții este că ele sunt consecința unor predispoziții temperamentale înnăscute, care îi fac să fie mai puțin receptivi la îndrumarea părinților. Și totuși, asemenea comportamente nu pot fi puse doar pe seama acestor trăsături, deoarece ele se manifestă și în cazul copiilor care nu au neapărat un temperament „dificil”. Așadar, comportamentele negative sunt manifestate de către toți copii în măsură mai mică sau mai mare. Din acest motiv, vă puteți gândi cu siguranță la cel puțin o situație în care v-ați uitat cu invidie la alți părinți sau v-ați confruntat cu privirile compătimitoare ale celor din jur, când nu mai știați cum să gestionați anumite comportamente. Astfel de lucruri nu se întâmplă în propria imaginație și nu sunt o problemă de interpretare: uneori comportamentele negative ale copiilor depășesc resursele părinților de a le  gestiona, cel puțin pentru moment, ceea ce declanșează reacții de pedepsire a copiilor (Dacă nu mă ascultă, nu-i mai dau voie la desene o săptămână) sau tendința de a deveni excesiv de îngăduitori (Orice i-aș spune, nu are niciun efect, mai bine îl las/ o las să facă ce vrea!).

Pentru înțelege cum pot fi combătute aceste reacții parentale neconstructive, este important să știți ce gânduri vă ajută să gestionați mai bine stresul provocat de comportamentele negative ale copiilor:

• Acceptați situația problemă. Emoțiile negative precum anxietatea, furia, teama, vinovăția sunt răspunsuri firești la situațiile în care copiii se comportă neadecvat. Atunci când vă reamintiți că nu sunteți singurul/a care se confruntă cu astfel de comportamente și acceptați situația este mai puțin probabil să vă simțiți incompetent/ă sau incapabil/ă să reacționați adecvat (Și alți părinți se confruntă cu astfel de probleme. Sentimentul acesta va trece).
• Evitarea etichetelor de copii „dificili”. Este posibil să fi constatat deja că uneori vă raportați la copii etichetându-i ca obraznici, agresivi, necooperanți, răsfățați etc. Odată ce gândiți în acest fel, veți începe să credeți faptul că problema sunt copiii în sine, deși adevărata problemă sunt comportamentele lor. De aceea, înlocuiți etichetările încercând să identificați comportamentul pe care doriți să-l îmbunătățiți (Nu este neascultător/oare, doar îi este greu să accepte terminarea jocului. Am să-l/s-o ajut să rezolve această problemă). În această situație, sarcina pe care o aveți devine mult mai ușor de gestionat: modificarea unui comportament este mult mai simplă, decât schimbarea felului de a fi al cuiva.
• Concentrarea asupra interpretărilor pozitive în detrimentul celor negative. Uneori, interpretările pe care le faceți despre comportamentele copiilor sugerează că acestea ar putea avea drept scop manipularea, sfidarea, obținerea controlului sau căutarea a atenției (Face lucrul acesta intenționat ca să-mi atragă atenția). Și dacă toate aceste interpretări nu ar fi neapărat lucruri negative? Faptul că unii copii caută atenție ar putea fi un compliment, deoarece ei sunt dispuși să facă orice, chiar și lucruri mai puțin bune pentru a simți că v-au captat atenția. Alteori, insistențele lor nu au nimic de-a face cu dorința de a se afla în centrul atenției, ci mai degrabă este felul intuitiv în care vă cer să fiți alături de ei și să răspundeți nevoii lor de afecțiune. Atunci când alegeți o interpretare pozitivă pentru un comportament neadecvat, contribuiți la gestionarea lui mai eficientă (Se comportă astfel pentru că nu știe cum să reacționeze, cred că are nevoie de ajutorul meu).
• Evitarea presupunerilor asupra intențiilor copiilor. Este posibil să fi trăit uneori convingerea că înțelegeți perfect motivațiile din spatele comportamentelor negative ale copiilor. De exemplu, refuzul de a-și aduna jucăriile poate genera resentimente și frustrare, care să vă determine să presupuneți că reacția are scopul de a vă enerva (Face asta intenționat pentru că știe că mă supără). Astfel de gânduri vă pot pune în situația de a vă considera victima intențiilor negative ale copiilor, când în realitate scopul lor este probabil acela de a continua o activitate care le place. De aceea, este preferabil să evitați să „citiți” gândurile lor și să vă concentrați asupra comportamentului pe care doriți să-l modificați (Cred că este cazul să discut cu el/ea despre cum ar putea să facă în așa fel încât să-și adune jucăriile).
• Proiecția pozitivă în viitor. Comportamentele negative ale copiilor pot fi suficient de supărătoare, încât să vă determine să creați scenarii catastrofice despre viitor (Nu va învăța niciodată să aibă răbdare; Iarăși are o criză de furie, va fi la fel ca data trecută). Astfel de proiecții acționează sub forma unor profeții auto-împlinite: atunci când credeți că nu se vor comporta adecvat, este extrem de probabil ca acest lucru să se întâmple și în realitate. O modalitate mai constructivă de a vă raporta la astfel de situații este să vă gândiți cum puteți să creați un viitor în care stresul acelui comportament negativ nu va mai exista (Acum nu are răbdare, dar peste câteva luni cu siguranță va face progrese; Pot încerca să-l/s-o ajut să se liniștească. Mai bine încerc decât să mă înfurii). Asemenea interpretări vă ajută să dobândiți sentimentul de control asupra situației și să faceți tot ce puteți pentru a gestiona comportamentul problemă.

De reținut! Interpretările negative privind comportamentul copiilor cresc nivelul de stres parental, în timp ce interpretările pozitive ajută la gestionarea mai eficientă a acestuia.

7. Gestionarea furiei atunci când copiii se comportă negativ
Una dintre emoțiile despre care părinții vorbesc frecvent este furia. Această reacție însoțește comportamentele mai puțin dezirabile ale copiilor și poate deveni o problemă mai ales dacă nu este gestionată eficient.

Este important de știut faptul că furia crește probabilitatea ca adulții să reacționeze necontrolat prin ridicarea tonului vocii, amenințarea copiilor cu pedepse, adresarea de critici sau chiar recurgerea la lovirea sau pălmuirea lor. Acest gen de comportamente se pot perpetua, datorită faptului că ele conferă un fals sentiment de putere și autoritate asupra copiilor. Adulții pot avea senzația că izbucnirile necontrolate îi ajută să se „răcorească“, deoarece prin intimidare ei obțin rezultatele dorite: încetarea pe moment a comportamentului negativ. În realitate, odată ce aceste reacții devin o obișnuință, ele se vor transforma în modalitatea preferată de a face față frustrărilor, ceea ce va genera copiilor sentimentul că sunt nedreptățiți și că felul în care se comportă adultul este incorect. Mai mult, pe termen lung felul în care adultul gestionează situația nu va motiva copiii să renunțe la comportamentele neadecvate.

Manifestările necontrolate ale furiei pot fi combătute ținând cont de câteva recomandări:

• Decodificați semnalele care transmit faptul că pierdeți controlul asupra situației. Acordați atenție reacțiilor care indică faptul că vă confruntați cu furia și detectați-le înainte să pierdeți controlul. Astfel de semnale pot include reacții fiziologice cum ar fi creșterea pulsului sau senzația că nu aveți suficient aer, ori gânduri negative prin care criticați copiii (Ești leneș/ă! De câte ori să-ți tot spun să te îmbraci?!), vă focalizați pe propria frustrare (Nu mai pot! M-am săturat!) sau presupuneți că intenția lor este de a vă enerva (Face asta intenționat!).
• Gestionați furia prin identificarea unei modalități de a vă calma. Redobândirea sentimentului de calm nu este o sarcină ușoară, însă este realizabilă prin intermediul câtorva strategii: 

- Evitați să aveți o reacție „la cald”, dacă simțiți că furia este prea puternică pentru a vă putea controla. Încercați să luați o pauză de relaxare pentru a vă detensiona.

- Când simțiți că v-ați mai relaxat, agresați-vă și răspundeți la întrebările de mai jos:

-Care este scopul meu? (să fac în așa fel încât copilul meu să se comporte adecvat)
-Ce fac acum? (mă enervez, mă înfurii)
-Mă ajută? (probabil că nu, de vreme ce-s pe punctul să țip și să-l/s-o pedepsesc)
-Dacă nu mă ajută, pot face altceva? (să mă calmez, să gândesc altfel și să fac ceva ca să rezolv problema).

- Furia este întreținută de gândurile negative pe care le faceți despre comportamentele copiilor și din acest motiv este de dorit să le înlocuiți cu interpretări constructive, pozitive care să vă ajute să reduceți intensitatea acestei emoții. De exemplu, este preferabil să nu presupuneți că intenția lor este aceea de a vă enerva sau de a vă strica ziua (Nu e drept! Nu merit ce mi se întâmplă!). Acest gen de interpretări vă dau sentimentul că sunteți îndreptățit/ă să luați măsuri pentru a-i pedepsi și de a vă răzbuna pe ei. În schimb, atunci când vă gândiți la scopul pe termen lung, acela de a ajuta copilul să se comporte mai bine (Dacă mă înfurii acum, n-am rezolvat nimic. Numai îl/o încurajez să se comporte așa în continuare), veți conștientiza că asemenea gânduri nu vă ajută. 
Reacții similare intervin atunci când interpretați comportamentul lor drept o lipsă de respect (Nu mă respectă! De aceea se comportă așa). Amintiți-vă că orice comportament negativ al copiilor sugerează o dificultate a lor, nu un atac la propria persoană. Căutați să înțelegeți de ce se comportă neadecvat: motivațiile lor pot fi legate de faptul că nu știu cum să se comporte altfel, se simt constrânși să vă facă pe plac, nu-și doresc să renunțe la o activitate care le place sau au nevoie să le acordați mai multă atenție pozitivă etc. Indiferent care sunt cauzele comportamentelor lor, țineți cont de faptul că nu este indicat să le interpretați ca  afronturi.

• Comunicați așteptările pe care le aveți în mod constructiv. Odată ce ați reușit să vă calmați, găsiți o modalitate de vă manifesta dezaprobarea prin intermediul unui mesaj cu ajutorul căruia să ghidați copiii înspre adoptarea unor comportamente adecvate. În multe situații, o discuție poate oferi o clarificare cu privire la cauza reacției de nemulțumire a copiilor, și astfel, veți putea face primul pas înspre rezolvarea problemei. Evitați să transmiteți mesaje critice (Nu mai trage de timp că întârziem!), înlocuindu-le cu manifestarea empatiei și a disponibilității de a ajuta copiii să se comporte adecvat (Văd că ai nevoie de mai mult timp în această dimineață pentru a te îmbrăca. Te rog să-mi spui dacă dorești să te ajut să te îmbraci sau vrei să te îmbraci singur/ă?). Accentul pus în comunicare pe comportamentele așteptate și pe rezolvarea situației, vă ajută să gestionați mai ușor comportamentul negative și să-i motivați să coopereze.
• Apreciați cooperarea copilului și apreciați-vă pentru felul în care ați gestionat situația. Atunci când copiii se comportă așa cum le-ați cerut, nu uitați să le recunoașteți meritele, deoarece în acest fel îi motivați să-l repete (Îți mulțumesc că te-ai îmbrăcat așa de repede, așa putem pleca din timp de-acasă). În același timp, auto-recompensați-vă printr-o laudă pentru efortul pe care l-ați făcut pentru a vă gestiona propriile emoții (Sunt mândru/ă de mine pentru că am reușit să-mi păstrez calmul și să fac în așa fel încât să ieșim din casă la timp). Deși poate părea un lucru forțat sau neimportant, încrederea că puteți face față provocărilor rolului de părinte se acumulează în momentul în care vă recunoașteți meritele pentru fiecare progres pe care-l faceți (oricât de mic).

Inevitabil, vor exista situații în care nu veți reuși să vă gestionați eficient furia. Amintiți-vă că nimeni nu este perfect și că oricine poate greși. Evitați să fiți critic/ă la adresa propriei persoane, deoarece acest lucru vă întărește sentimentul de incompetență. Concentrați-vă pe progrese și deprindeți-vă să vedeți partea plină a paharului (De data aceasta nu am reușit să mă calmez, însă cel puțin m-am străduit. Este un progres). De asemenea, nu vă sfiiți să recunoașteți în fața copiilor că ați greșit (Îmi pare rău că am strigat la tine. Puteam să-ți explic cu calm ce îmi doresc să faci. Pot să te îmbrățișez?), deoarece numai așa le veți putea oferi un model despre cum să îndrepte un comportament greșit.

Mesaje cheie

• Pauzele de relaxare sunt exerciții scurte de 1-3 minute, care sunt eficiente în combaterea efectelor negative ale stresului asupra reacțiilor din organism.
• Buna organizare ajută la reducerea nivelului de stres, mai ales atunci când planificarea este realistă și ține cont de nevoile părinților, dar și ale copiilor.
• Alocarea săptămânală de timp pentru propria persoană are efecte de relaxare și detensionare cu impact pozitiv asupra relațiilor din familie.
• Suportul celor apropiați (partener/ă, familia extinsă, prieteni) acționează ca un burete care absoarbe stresul.
• Aprecierea și acceptarea propriului copil reduc stresul resimțit de părinți și-i ajută să-și îndrume copiii să fie mai motivați să învețe lucruri noi.
• Stresul părinților este frecvent amplificat de felul în care interpretează comportamentele negative ale copiilor. Interpretările pozitive ajută la controlarea mai eficientă a stresului.
• Gestionarea eficientă a furiei, ajută părinții să detensioneze situațiile conflictuale și să identifice modalități mai potrivite de a le rezolva.