Rezumat:
Ce sunt emoțiile? Emoțiile sunt răspunsuri manifestate în diferite situații, însoțite de una sau mai multe dintre următoarele reacții:
- trăirea emoției, ceea ce simt și împărtășesc celorlalți (ex. Mă simt furios/oasă);
- exprimarea emoției, ceea ce transmit prin mimică (ex. bosumflarea, încruntarea) sau prin comportament (ex. plânsul, nevoia de a se izola, agresivitatea);
- modificările din corp (ex. ritmul cardiac, respirația, transpirația, tremuratul etc.);
- modificări de gândire (ex. Nu sunt în stare de nimic; Nimeni nu mă place; Vreau acum!) care afectează concentrarea atenției, capacitatea de a rezolva probleme sau de a lua deciziile cele mai potrivite.
Ce este autoreglarea emoțională și cum se învață? Autoreglarea se referă la capacitatea de a gestiona emoțiile trăite. Învățarea autoreglării începe în jurul vârstei de 2-3 ani, iar atitudinile suportive ale părinților în situațiile în care intervine confruntarea cu emoții negative, are rolul de a stimula dezvoltarea acestor abilități.
Care sunt atitudinile părinților față de emoții și cum influențează învățarea reglării emoționale? Învățarea abilităților de reglare emoțională este influențată de atitudinile pe care părinții le manifestă față de exprimarea emoțiilor negative de către copii:
- părinții care minimalizează emoțiile copiilor, le consideră neimportante, descurajează exprimarea lor, și ca urmare, copiii au dificultăți în deprinderea autocontrolului pentru că nu beneficiază de sprijin în gestionarea lor;
- părinții care-și critică copii pentru manifestarea emoțiilor, consideră exprimarea lor un semn de slăbiciune, iar copiii în loc să învețe despre cum să le gestioneze, vor face mai degrabă eforturi înspre a le ascunde;
- părinții care așteaptă ca emoțiile „să treacă de la sine”, consideră că este suficient să încurajeze exprimarea lor fără a-și ajuta copiii să le și gestioneze, iar consecința este aceea să emoțiile vor fi manifestate în mod necontrolat, dacă nu chiar agresiv;
- părinții care-și ghidează (antrenează) copiii, acceptă în mod necondiționat exprimarea emoțiilor și le oferă sprijin pentru a-i învăța cum să le exprime adecvat, ceea ce stimulează autocontrolul.
|
Aprofundarea temei:
Așa cum ați aflat deja din secțiunea despre Stresul parental, emoțiile sunt reacții la evenimente trăite, care pot lua una sau mai multe dintre formele de manifestare descrise în continuare:
- Trăirea emoției – se referă faptul că emoția poate fi conștientizată și poate fi exprimată prin cuvinte care o descriu ( bucurie, tristețe, teamă, furie, rușine, vinovăție etc.);
- Exprimarea emoției – se referă la o reacție vizibilă pentru ceilalți transmisă prin expresia feței, prin cuvinte sau prin ceea ce facem (ex. ridicarea tonului vocii, plânsul, agresivitatea, refuzul de a vorbi, preferința de a sta singuri etc.);
- Modificări în corp – se referă la reacțiile din interiorul propriului corp, cum ar fi modificarea ritmul cardiac, a respirației, senzația de gol în stomac, senzația de tensiune la nivelul umerilor, de apăsare la nivelul tâmplelor, tremuratul etc.;
- Modificări ale gândurilor – se referă la acele gânduri care însoțesc emoțiile și care pot să intensifice trăirea acestora, dar și să afecteze capacitatea de concentrare a atenției, calitatea deciziilor luate sau felul în care este rezolvată o problemă.
La fel cum emoțiile se manifestă diferit, felul în care reacționăm la apariția emoțiilor poate fi diferit de la o persoană la alta sau de la o situație la alta. Psihologii atrag atenția asupra faptului că mai ales atunci când intervine confruntarea cu emoții negative, sunt făcute eforturi de a le regla, sau altfel spus pentru a le gestiona. Strategiile de reglare emoțională pot fi mai mult sau mai puțin eficiente, însă pentru a le învăța este nevoie de timp. Încă din primele zile de viață ale bebelușilor, părinții învață să descifreze semnificația plânsului ca să-i poată liniști. Așadar, prin plâns, copiii semnalează faptul că de află într-o situație neplăcută, iar părinții intervin pentru a-i ajuta s-o gestioneze. Cel mai adesea, copiii se liniștesc atunci când sunt luați în brațe, le vorbiți sau le cântați ceva. Odată ce copiii ajung la vârsta de 2-3 ani, capacitatea lor de a împărtăși despre emoții se îmbunătățește, adică reușesc să comunice mai ușor părinților despre nevoile lor. Cu toate acestea, până ce copiii ajung la școală, ei continuă să depindă destul de mult de sprijinul adulților pentru a învăța cum să facă față emoțiilor intense. Totuși până în momentul respectiv, ar trebui să constatați faptul că cei mici reușesc să aibă mai multă răbdare și să nu insiste, atunci când nu le puteți face imediat pe plac, să înlocuiască smiorcăielile și crizele de furie cu exprimarea verbală a nemulțumirii sau să vă ofere explicații, atunci când se simt fericiți în loc să sară, să chicotească sau să alerge pentru a-și exprima entuziasmul.
De reținut! Copii învață despre reglarea emoțiilor mai ales de la proprii părinți, iar abilitățile lor se îmbunătățesc progresiv până ajung la școală.
La fel cum există diferențe în privința ritmului în care copiii învață să folosească toaleta sau să vorbească, pot exista diferențe între ei cu privire la deprinderea reglării emoționale. Unii copiii manifestă emoții intense mai puțin frecvent și sunt mai ușor de liniștit de către părinți, atunci când sunt stresați, în timp ce alții manifestă adesea emoții foarte intense, le exprimă zgomotos (ex. plânsete, țipete, revendicări) și sunt mai dificil de liniștit. Indiferent de înclinațiile copiilor, felul în care părinții reacționează, atunci când cei mici se confruntă cu aceste emoții, influențează învățarea autocontrolului. În continuare, sunt descrise câteva tipuri de reacții pe care le pot avea părinții față de emoțiile copiilor, precum și felul în care acestea influențează ceea ce copiii învață despre gestionarea acestora.
- Părinții care minimalizează importanța emoțiilor. Părinții care adoptă predominant acest stil, consideră că emoțiile copiilor sunt neimportante, și de aceea, cel mai adesea le ignoră, iar atunci când aleg totuși să comunice despre ele, încearcă să le minimalizeze (N-are sens să plângi acum!; Va fi și o altă petrecere, nu e nevoie să faci atâta caz din faptul că nu poți merge). Motivul pentru care unii adulți reacționează astfel, este legat de propriul disconfort față de exprimarea emoțiilor, ceea ce îi face să-și dorească ca orice manifestare emoțională negativă a copiilor să fie cât mai scurtă sau dacă se poate, nu existe deloc. Consecința este aceea că cei mici sunt încurajați să-și ascundă emoțiile pentru că acestea sunt „rele”, să se simtă vinovați pentru trăirea acestor emoții, sau chiar să creadă că este ceva în neregulă cu ei din acest motiv. Astfel, ei nu vor avea ocazia să învețe despre cum să le gestioneze, ceea ce le va crește sentimentul de neajutorare și va încuraja lipsa de încredere în sine.
- Părinții care critică manifestarea emoțiilor. Adulții care critică exprimarea emoțiilor (Sper că nu te apuci să te smiorcăi pentru atâta lucru!; Doar bebelușii plâng, tu ești mare!), le consideră irelevante și sunt convinși că orice efort de a le gestiona este o pierdere de vreme. Mai mult, pot chiar să-și amenințe copiii cu pedepse, în caz că emoțiile negative continuă să se manifeste (Dacă te mai smiorcăi mult, adio ieșire cu bicicleta). Ca urmare, pentru ei exprimarea emoțiilor este în esență un semn de slăbiciune, iar copiii lor trebuie să se dovedească puternici și capabili să depășească orice provocare fără a arăta nici cel mai mic semn de stres. Evident că astfel de standarde sunt imposibil de atins, iar consecințele acestui tipar de raportare la emoții, sunt similare cu cele descrise în cazul părinților care le minimalizează – copiii nu vor avea oportunitatea de a învăța cum să le gestioneze.
- Părinții care așteaptă ca emoțiile să „treacă de la sine”. Spre deosebire de cele două tipare de reacții descrise anterior, acești părinți nu reacționează negativ la exprimarea emoțiilor, însă nu fac nici cel mai mic efort de a interveni și de a-și sprijini copiii să le gestioneze. Convingerea lor este că exprimarea emoțiilor este suficientă pentru ca acestea să dispară de la sine. În realitate, exprimarea emoțiilor nu înseamnă nici pe departe că s-a făcut un efort ca aceasta să fie gestionate. Consecința este aceea că cei mici în loc să învețe despre gestionarea eficientă a emoțiilor, riscă să-și exprime reacțiile emoționale în mod necontrolat (ex. lovirea celorlalți, țipete, crize de furie).
- Părinții care-și ghidează copiii să învețe despre emoții. Părinții din această categorie consideră că emoțiile sunt reacții firești, dar mai ales adoptă strategii prin care își ajută copiii să le gestioneze. Astfel, părinții vorbesc cu cei mici despre emoții și încearcă să-i încurajeze să le numească (Observ că ești foarte trist/ă că nu ai putut să ieși la joacă din cauza ploii; Probabil că te-ai supărat, atunci când Maia nu a vrut să împartă cu tine). Mai mult, atunci când se confruntă cu emoții negative sunt suportivi, transmit mesaje de acceptare a exprimării acestora, stabilind limite cu privire la felul în care sunt manifestate (Îmi pare rui că nu ți-a dar jucăria, îmi pot imagina cât de frustrant este. Ce altceva poți face în loc să-l lovești pe Radu?). Copiii învață din aceste reacții ale părinților că nu emoția negativă este problema, ci felul în care aceasta este exprimată. Ca urmare, ei vor deprinde mai repede strategii prin care să-și gestioneze emoțiile, vor manifesta mai puține comportamente negative și vor avea încredere că părinții lor sunt disponibili să-i ajute, atunci când se confruntă cu o problemă.
Cu toate că părinții care ghidează copiii obțin cele mai bune rezultate în stimularea capacității de reglare a emoțiilor, acest stil nu este întotdeauna ușor de pus în practică. Pe lângă faptul că antrenarea acestor abilități necesită exersarea răbdării și autocontrolului parental, este necesară inclusiv cunoașterea câtorva strategii, care vă ajută să gestionați cu succes situațiile în care copiii se confruntă cu emoții negative. Acestea sunt descrise în detaliu în următoarea secțiune. |