Rezumat: Ce atitudini manifestă părinții antrenori ai abilităților de gestionare a emoțiilor?
Care sunt strategiile prin care părinții îi pot ajuta pe copii, să gestioneze mai bine emoțiile negative în general, respectiv furia în mod specific?
Cum pot părinții să-și ajute copiii să-și crească toleranța la frustrare?
|
Aprofundarea temei: Gestionarea emoțiilor reprezintă o provocare chiar și pentru adulți, însă experiența limitată a copiilor în acest sens, îi face în mare măsură dependenți de sprijinul pe care-l primesc din partea părinților pentru a le face față. Mai mult, copiii nu învață de pe o zi pe alta gestionarea emoțiilor, acesta este un proces care necesită timp. De aceea. este de dorit să vă înarmați cu răbdare și cu mult calm, deoarece acestea sunt condițiile de bază pentru asumarea rolului de antrenori ai abilităților de gestionare a emoțiilor. Chiar dacă progresele vi se vor părea lente, rezultatele pe termen lung sunt certe: copiii vor fi capabili să-și gestioneze pe cont propriu emoțiile cu mai mult succes. Pentru început, este important să vă familiarizați cu felul în care comportamentul și propriile atitudini față de emoții, pot influența pozitiv dezvoltarea abilităților de gestionare a emoțiilor. Fiți un model de gestionare a propriilor emoții negative. Tocmai v-ați apucat să reparați ceva prin casă și nu reușiți nicicum să rezolvați problema, iar concluzia că nu vă descurcați e urmată de un potop de înjurături? Ați constatat că partenerul/a nu a făcut ceva și izbucniți într-un reproș (Chiar nu ești în stare să faci nimic din ce te-am rugat?) sau protestați refuzând să comunicați cu el/ea? Mare atenție la felul în care gestionați propriile emoții, deoarece copiii observă aceste reacții și nu ar fi o surpriză prea mare ca ei să și preia aceste modele. Așadar, în loc să înjurați, ați putea să trageți aer în piept, să vă calmați și să vă oferiți timp pentru a vă gândi la o soluție, ori în loc să vă criticați partenerul/a sau să evitați discuția cu el/ea, să discutați despre identificarea unei soluții (Nu reușesc să gătesc mâine numai cu ingredientele pe care le-ai cumpărat azi. Mai am nevoie de câteva produse. Poți să treci din nou pe la magazin să iei și restul ingredientelor de pe listă?). Atunci când copiii observă exemple pozitive de gestionare a emoțiilor, acestea vor fi preluate și va fi mai ușor pentru ei să învețe să reacționeze constructiv. De astfel, ar fi un pic incorect ca adulții să aibă pretenția ca cei mici să-și gestioneze cu succes propriile emoții, dacă nici ei înșiși nu fac eforturi pentru a gestiona cu calm situațiile stresante. Acceptați reacțiile emoționale ale copiilor, chiar dacă acestea sunt negative. Să luăm drept exemplu un meci de fotbal între două echipe de copii. Unii dintre părinții copiilor din echipa perdantă, vor avea tendința de a minimaliza emoțiile copiilor (Numai copiii mici plâng, voi sunteți băieți mari!), în timp ce alții le vor spune că nu ar trebui să simtă anumite emoții (Nu fi trist/ă. Nu are sens să te superi din cauza asta!). Adulții fac asemenea comentarii, fie pentru că li se pare că situația este neimportantă, fie pentru că se gândesc că în acest fel îi ajută, protejându-i de stres. Totuși, evitarea confruntării cu aceste emoții negative, învață copiii că este preferabil să le ascundă, în loc să învețe cum să le facă față. În schimb, dacă părinții copiilor din echipa învinsă văd în manifestarea unei emoții negative o oportunitate de a-i învăța despre ele, atunci este mult mai probabil ca ei să perceapă emoțiile ca reacții firești și să-i încurajeze să le gestioneze (Îmi pare rău că ești trist/ă pentru că echipa voastră a pierdut. Cel mai important este că v-ați străduit să jucați bine. Eu sunt mândru/ă de voi. Cu mai mult antrenament, echipa voastră poate câștiga). Acest tip de mesaje, nu au scopul de a înlătura emoțiile negative. Este firesc pentru copii să se simtă triști, dezamăgiți, furioși sau chiar rușinați de pierderea unui joc. Însă aceste emoții sunt mai ușor de gestionat, atunci când părinții transmit mesajul că eșecurile sunt situații care în loc să-i descurajeze, ar putea să-i motiveze să exerseze mai mult, decât atunci când li se spune că reacționează greșit sau că n-ar trebui să le pese. Încurajați copiii să numească emoțiile pe care le simt. Psihologii au ajuns la concluzia că părinții care discută despre emoții în prezența copiilor, le oferă ocazia de a le conștientiza, de a le exprima în cuvinte, dar și de a le gestiona mai bine. Puteți opta pentru a purta conversații legate de emoții în diferite contexte: atunci când citiți o poveste sau vizionați împreună un film și descrieți emoțiile personajelor, atunci când observați la copii o reacție emoțională și-i încurajați să vorbească despre ea (Văd că ești trist/ă. S-a întâmplat ceva?), ori doriți să le împărtășiți propriile trăiri emoționale (Mă simt tare trist/ă să văd că ați jucat bine, însă echipa voastră nu a reușit să înscrie: Poate data viitoare veți avea mai mult noroc). Simpla utilizare a cuvintelor care descriu emoții în conversațiile din viața de zi cu zi, înzestrează copiii cu abilitatea de a-și descifra trăirile emoționale și de a găsi modalități mai potrivite de gestionare a acestora prin exprimarea sentimentelor în cuvinte. Ghidați copiii în învățarea strategiiloe de reglare a emoțiilor. Așa cum spuneam, dezvoltarea abilităților de reglare emoțională presupune confruntarea cu o serie de contexte variate, în care copiii pot avea nevoie să sprijinul dumneavoastră. Pentru exemplificare am ales, trei dintre situațiile pe care părinții le menționează cel mai frecvent drept provocări:
Cea mai simplă modalitate prin care puteți iniția o conversație despre emoții este aceea de a vă propune să fiți atent/ă la emoțiile manifestate de copii. Atunci când faceți lucrul acesta, este important să țineți cont de câteva sugestii:
Obișnuința de a gestiona propriile emoții se poate dovedi un avantaj semnificativ, atunci când vă aflați în postura de a cere copiilor să aibă răbdare. Probabil că nu odată v-ați confruntat cu insistențe repetate și rugăminți de a face anumite lucruri în cele mai nepotrivite momente – vă cer să vă jucați împreună, când aveți de rezolvat o problemă legată de casă, își dau seama că nu-și găsesc o anumită jucărie sau că au nevoie de ceva, exact când răspundeți unei solicitări de la serviciu, își amintesc că vor dulciuri înainte de masă, ori că vor să se îmbrace cu ceva total nepotrivit pentru vremea de afară, exact când vă grăbiți să plecați de acasă la timp. Insistențele lor de a le fi îndeplinite cerințele AICI ȘI ACUM sunt o reacție firească, fie pentru că cei mici nevoia să li se acorde atenție și să petreacă timp cu părinții (ex. solicitările de a vă juca împreună), fie pentru că pur și simplu nu reușesc deocamdată să facă distincția între momentul potrivit și cel nepotrivit (ex. cer ajutor cu o jucărie, atunci când vorbiți la telefon). Alteori, își doresc să ia decizii pe cont propriu și să-și impună preferințele (ex. să mănânce desertul înainte de felul principal sau să se îmbrace cu haine nepotrivite). Cu toate acestea, răbdarea este o abilitate pe care pas cu pas, copiii o pot învăța, mai ales dacă adulții reacționează constructiv.
De asemenea, țineți cont că iritarea și tendința de a spune copiilor „nu” poate să intervină și să vă creeze o stare de stres, mai ales dacă insistențele copiilor sunt interpretate negativ (De fiecare dată când am ceva de făcut, atunci vrea câte ceva; Nu pot să cred că iarăși se întâmplă, nu avem timp să stăm la discuții!). În realitate, gândurile acestea vă împiedică să vă concentrați asupra problemei, iar alte gânduri mai constructive vă pot ajuta în acest sens (Îmi cere să ne jucăm în momentul nepotrivit, ar fi bine să discutăm cum să se comporte altfel; Mai are nevoie de timp să învețe să aibă răbdare). Atunci când interpretați aceste insistențe drept un semnal al nevoii de îndrumare a copiilor, va fi mai ușor să vă mențineți calmul.
De asemenea, este important să evitați capcana de a face pe plac copiilor, atunci când insistă. Uneori, părinții se simt vinovați pentru că timpul pe care-l petrec împreună cu cei mici este limitat sau se simt inconfortabil în postura de a-i refuza. Odată ce copiii observă că insistențele le aduc îndeplinirea dorințelor fără niciun fel de întârziere, tentativele de a încuraja răbdarea sunt mai degrabă sortite eșecului. De aceea, este preferabil să exersați constant autocontrolul. De exemplu, dacă tocmai ați ieșit din brutărie cu un produs de patiserie și știți că se apropie ora mesei, puteți să explicați copiilor nevoia de a amâna comportamentul (După ce ajungem acasă, mâncăm mai întâi pui cu orez și legume. După aceea, plăcinta, ca să nu ne stricăm pofta de mâncare).
Manifestați apreciere, atunci când au răbdare. Nu omiteți să vă exprimați aprecierea pentru faptul că au avut răbdare (Îți mulțumesc că te-ai jucat singur/ă cât timp am avut treabă; A fost frumos din partea ta că ai avut răbdare și că ai mâncat desertul după masă). Atunci când copiii înțeleg că felul în care s-au comportat vă face plăcere și că le recunoașteți efortul de a avea răbdare, se simt mai motivați să repete aceste comportamente. 3.Gestionarea furiei Majoritatea părinților sunt de părere că emoția cea mai dificil de gestionat este furia. Adesea, furia este însoțită de manifestări precum țipetele, bosumflarea sau smiorcăielile, ori dorința de a se retrage și de a fi lăsați în pace. Furia nu este manifestată de copii pentru a vă pedepsi sau pentru a vă stresa, însă este adevărat că uneori, comportamentele care o însoșesc, sunt destul de greu de tolerat, deoarece pun la încercare răbdarea și capacitatea de a vă menține calmul. Pentru a înțelege mai bine cheia rezolvării cu succes a acestor situații, în continuare, sunt prezentați câtiva pași care pot fi utili:
Uneori, este posibil să constatați că furia este prea intensă pentru ca cei mici să reușească să se concentreze asupra identificării unei soluții. În astfel de situații, puteți să le amintiți despre tehnica broscuței țestoase. Despre aceasta copiii învață la grădiniță/ școală în cadrul activităților realizate de către cadrele didactice, astfel că ei sunt familiarizați cu cei patru pași, pe care ar trebui să-i urmeze: 1) broscuța își dă seama că este furioasă; 2) broscuța spune STOP!; 3) broscuța se retrage în carapace, fiind atentă la respirație; și 4) broscuța se gândește la o soluție și iese din carapace, atunci când a găsit-o. Pentru a-i ajuta să se liniștească, reamintiți-le despre această strategie (Ce ar face broscuța acum? Îmi poți arăta?). Apoi, încurajați-i să respire, asigurându-vă că respiră abdominal (zona abdomenului se mișcă în ritmul respirației) și că fiecare insiprație/ expirație are loc în timp ce numărați încet până la trei (Acum tragi aerul în piept, inspiri... unu ... doi... trei... Apoi, dai aerul afară pe nas, expiri... unu... doi... trei). Repetați exercițiul de aproximativ trei ori și așteptați pănă ce copiii sunt pregătiți să iasă din carapace. Atunci când sunt pregătiți, discutați cu ei despre soluția pe care au găsit-o. De reținut! Tehnica broscuței țestoase devine cu atât mai eficientă, cu cât este exersată mai des. Încurajați copiii să-și amintească ce face broscuța când este furioasă și repetați împreună pașii care-i ajută să se liniștească. Lăudați copiii pentru soluțiile potrivite pe care le propun. Apreciați soluțiile propuse de către copii pentru a-i încuraja să le pună în practică (Sunt mândru/ă de tine pentru că te-ai gândit să-i spui Maiei că vrei ursulețul înapoi, pentru că ți l-a luat fără să te întrebe). Atunci când cei mici primesc astfel de mesaje, se simt încurajați și mai motivați să repete comportamentele pozitive pe care le-au propus. |
Mesaje cheie:
|