Rezumat: Ce atitudini utilizează părinții antrenori ai abilităților de rezolvare de probleme? Care sunt pașii prin care părinții pot ajuta copiii să învețe să rezolve probleme?
Care sunt strategiile prin care părinții îi pot ajuta pe copii, să gestioneze conflictele cu alți copii?
|
||||
Aprofundarea temei: Neînțelegerile cu ceilalți reprezintă o sursă de stres. Conflictele sunt consecința faptului că gândurile, emoțiile și motivațiile personale diferă de ale celorlalți, iar acest lucru poate să creeze impresia că cei implicați se află de părți diferite ale baricadei. Cei care reușesc să rezolve conflictele cu mai puțin consum emoțional, înțeleg cât de important este să-și armonizeze perspectiva cu a celor din jur și să coopereze pentru a găsi soluțiile cele mai potrivite. Capacitatea de a înțelege emoțiile și punctele de vedere ale celorlalți pare să explice de ce pentru unii, rezolvarea problemelor este mai simplă decât pentru alții. Aveți șansa ca părinți să influențați de timpuriu felul în care copiii se raportează la conflicte, de aceea este mai întâi important să conștientizați propriul mod de raportare la aceste situații, pentru ca mai apoi, să vă familiarizați cu o serie de strategii, care vă ajută să-i antrenați în rezolvarea neagresivă a conflictelor. Fiți un model de rezolvare constructivă a problemelor. Chiar și atunci când nu vă propuneți neapărat să-i învățați despre rezolvarea de probleme, copiii asistă la felul în care le gestionați în viața de zi cu zi. De exemplu, ei pot observa cum vă comportați când cereți partenerului/ei să facă un anumit lucru. Aveți o atitudine sarcastică, vă enervați pentru că partenerul/ a ar fi trebuit să știe acel lucru sau comunicați ceea ce doriți pe un ton politicos? Partenerul/a vă răspunde bosumflându-se și refuzând să facă ceea ce-i cereți, se enervează sau cooperează? Așadar, felul în care negociați rezolvarea problemelor din viața de zi cu zi reprezintă un model pentru copii. Adulții care negociază, evită să-și blameze sau să-și umilească partenerii și rezolvă majoritatea neînțelegerilor mai degrabă prin cooperare și calm, decât prin strigăte sau înjurături, oferă modele de comportament de urmat de către copiii lor. Evident, nimeni nu este perfect. Chiar și părinții care de regulă comunică și caută soluții prin cooperare, riscă ocazional să-și piardă cumpătul și să reacționeze impulsiv. În astfel de situații, ceea ce ajută cel mai mult copiii este să observe modul în care remediați problema, admițând greșeala (Îmi pare rău că am strigat la tine. Îmi dau seama că te puteam ruga să mergi să cumperi ingredientele lipsă). Astfel, îi învățați că pot să facă în așa fel încât să îndrepte greșelile și să repare un comportament negativ. Ghidați copiii în învățarea pașilor rezolvării de probleme. Oferirea unor modele pozitive de rezolvare a problemelor din familie, reprezintă doar un prim ingredient care-i ajută să deprindă modalități constructive de raportare la conflict. Intervenția părinților este esențială, atunci când copiii se confruntă cu propriile probleme, deoarece ei au nevoie de sprijinul adulților pentru a găsi cele mai potrivite soluții. Pentru cei mici, jocurile reprezintă contextele în care învață cel mai mult despre relații, și ca urmare, acestea sunt și situațiile în care riscul să apară conflicte (ex. neînțelegeri privind jocul tema jocului, cum se continuă, accesul la jucării etc.) este mai mare. Felul în care copiii rezolvă aceste conflicte poate fi pozitiv (ex. negociază, își așteaptă rândul, împart, colaborează) sau negativ (ex. lovesc, strică jucării, refuză să împartă, strigă la ceilalți). Atunci când soluțiile sunt din categoria celor negative, părinții pot utiliza aceste contexte pentru a încuraja rezolvarea constructivă a problemelor. În continuare, sunt propuse câteva modalități prin care aveți posibilitatea să antrenați capacitatea lor de a rezolva probleme încurajând adoptarea unor soluții pozitive.
De asemenea, asigurați-vă că aveți la dispoziție toate informațiile despre situația problemă. De exemplu, atunci când doi copii se ceartă pentru creioanele colorate, v-ați putea grăbi să trageți concluzia că unul dintre ei (sau ambii) refuză să împartă. Problema s-ar putea dovedi ceva mai complexă, ca urmare, oferiți copiilor posibilitatea să vă spună de la ce a pornit neînțelegerea (Văd că ești supărată. Ce s-a întâmplat?). Astfel, este posibil să aflați că unul dintre ei a smuls din mâna celuilalt creioanele sau că a refuzat să le mai dea înapoi (Deci problema este că Tania nu a vrut să-ți dea înapoi creioanele, pe care i le-ai împrumutat și de aceea te-ai înfuriat). Copiii sunt mult mai cooperanți, atunci când sunteți dispuși să le ascultați și să le luați în considerare punctul de vedere. Dacă intuiți sau știți sigur că într-o situație de conflict, copiii au fost agresivi, evitați întrebările prin care le cereți să se justifice (De ce l-ai lovit/ai lovit-o?) sau prin care îi invitați să vă mintă (L-ai lovit/Ai lovit-o?). Adresați întrebări care încurajează copiii să se gândească la ce s-a întâmplat, precum și să înțeleagă punctul de vedere al celorlalți (Ce ai făcut când nu ți-a dat creioanele înapoi? Cum s-a simțit Diana când ai lovit-o?). Acest lucru este util, deoarece copiii care sunt criticați pentru comportamentele lor negative, nu doar că le repetă, dar și învață să fie defensivi și necooperanți (Nu e adevărat! E vina lui/ei!); în schimb, cei care sunt încurajați să se gândească la felul în care ceilalți văd situația, exersează empatia și responsabilitatea.
A doua regulă este să considerați rezolvarea de probleme o responsabilitate împărtășită. Uneori, părinți de altfel bine intenționați, cred că este mai înțelept să-și lase copiii să-și rezolve problemele singuri, mizând pe faptul că aceste experiențe, îi responsabilizează sau îi ajută să ia decizii singuri (Găsiți voi o soluție și spuneți-mi și mie cum ați rezolvat problema). Această strategie este potrivită pentru copiii cu vârste mai mari de 8-9 ani, care reușesc cu ceva mai multă ușurință să găsească soluții și să le pună în practică pe cont propriu. În schimb, cei mai mici eșuează, iar conflictul fie se intensifică, fie se finalizează prin faptul că acei copii care sunt impulsivi sau agresivi se impun și obțin ceea ce-și doresc. În prima situație, copiii învață că starea de conflict este firească și nu învață să caute soluții. În cea de-a doua, cei care își ating scopurile, înțeleg că agresivitatea este soluția potrivită, iar cei care cedează, înțeleg că încetarea conflictului înseamnă renunțarea la ce-și doresc. Așadar, soluția potrivită este ca imediat ce constatați că există o problemă, să le acordați sprijin copiilor pentru rezolvarea ei.
De reținut! Jocurile de rol au avantajul de a permite copiilor să încerce soluțiile și să se simtă mai încrezători că le pot pune în practică.
Concentrați-vă pe scopul de a-i ajuta pe copii să învețe rezolvarea de probleme, NU neapărat pe soluția corectă. Părinții cred că rolul lor în rezolvarea de probleme este să ajute copiii să găsească soluția corectă. Cu toate că ar fi minunat ca acest lucru să se întâmple, de multe ori, rezolvarea de probleme în viața de zi cu zi este un proces ceva mai complex. Capacitatea copiilor de a rezolva probleme pe cont propriu, depinde de felul în care ei gândesc pe măsură ce caută soluții. De aceea, este bine să vă concentrați mai mult pe felul în care copiii răspund la întrebările pe care le adresați, decât pe rezolvarea problemei în sine. Pentru a exemplifica mai bine această idee, sunt descrise în continuare două scenarii de rezolvare a unui conflict între copii.
În acest prim scenariu, părintele a transmis că problema copilului este neimportantă, iar în momentul în care a solicitat mai multe informații despre situație, a tras concluzia înainte să aibă toate detaliile cu privire la ceea ce s-a întâmplat. De asemenea, în loc să implice copilul în identificarea soluției, i-a oferit-o de-a gata, ceea ce reduce drastic probabilitatea ca acea soluție să fie pusă în aplicare. Pe lângă acest neajuns, încurajarea copilului să-și ceară scuze este rareori soluția, cu excepția cazurilor în care inițiativa de a spune că îi pare rău, îi aparține. Altfel, „îmi pare rău” sau expeditivul „scuze” sunt doar niște cuvinte pe care le rostește, pentru că așa i s-a spus că este bine, fără ca acestea să însemne cu adevărat faptul că regretă comportamentul negativ sau că își dorește să repare situația.
Spre deosebire de primul exemplu, cel de-al doilea descrie o strategie de rezolvare de probleme în care părintele implică cu adevărat copilul. Părintele ascultă activ ceea ce i se relatează, iar apoi îl ajută să înțeleagă problema. Chiar și atunci când copilul spune despre prietena sa că este „rea”, părintele evită să-l critice și se concentrează în continuare înspre a-l încuraja să privească problema din perspectiva celuilalt. Apoi, copilului i se cere să se gândească singur la soluții. Din nou, adultul evită să-și impună punctul de vedere și-i solicită copilului să-i spună dacă este suficient de încrezător, încât să încerce punerea în aplicare a soluțiilor găsite. Ceea ce se poate observa este faptul că problema în sine nu a fost rezolvată, însă ceea ce a făcut părintele a fost să încurajeze aplicarea soluțiilor pentru a preveni escaladarea conflictului într-o situație similară din viitor. Așadar, este mai puțin important dacă conflictul a fost rezolvat, ci în ce măsură copiii au posibilitatea să exerseze felul în care ar trebui să rezolve o problemă. Chiar și eșecul în rezolvarea unui conflict se poate transforma într-o situație de învățare. Cu cât ei au mai multe ocazii să discute despre aceste situații împreună cu părinții lor, cu atât de se vor simți mai încrezători și mai pregătiți să rezolve aceste probleme fără să se ajungă la conflicte. |
||||
Mesaje cheie:
|