Aprofundarea temei:
Fiecare adult își începe călătoria de asumare a rolului de părinte, dorindu-și pentru copilul său să devină un adult responsabil, cu capul pe umeri, care să aibă succes în viața personală și profesională. Oricât de minunat pare acest țel în momentul în care bebelușul este încredințat părinților, cu certitudine, devine un scop care pare tot mai puțin realist pe măsură ce intervine confruntarea cu diferite comportamente problematice. Orice părinte al cărui copil a manifestat vreodată o criză de furie în public, probabil că s-a întrebat dacă merită să i se întâmple una ca asta (Of... oare chiar merit să trec prin toate astea!?). Cert este că uneori, copiii creează probleme. Părinții le acordă atenție, afecțiune, iubire, și toate aceste lucruri par să nu conteze, mai ales când primesc în schimb refuzuri încăpățânate sau lipsă de apreciere.
Așadar, provocarea la care părinții este important să răspundă este cum să educe copii, care să ajungă într-adevăr adulți capabili să ia deciziile cele mai potrivite și să simtă că se află la cârma propriului destin. Această sarcină pare copleșitoare, cu atât mai mult cu cât mulți adulți sunt de părere că a fi părinte se învață din mers, că nu există cărți sau ghiduri care să le spună cum să reacționeze, iar situațiile dificile, le vor rezolva din mers. Adesea, părinții se descurcă, într-adevăr, însă se simt pe zi ce trece tot mai epuizați și sătui, mai ales când observă că tentativele lor de a soluționa situațiile dificile sunt sortite eșecului.
Tocmai de aceea, părinții adoptă un anume stil de a răspunde comportamentelor negative repetate ale copiilor, pe care ajung să-l folosească ori de câte ori se confruntă cu situații de acest fel. Gândiți-vă la următorul context, care probabil nu vă este deloc străin: pregătiți micul dejun, iar copilul revoltat refuză să mănânce, ceea ce i-ați pus în farfurie (Nu, nu vreau asta. Nu-mi place!). Majoritatea părinților reacționează față de astfel de comportamente nedorite în una din următoarele modalități: preiau controlul asupra situației, își impun autoritatea în fața copiilor sau ignoră situația neplăcută. În continuare, sunt descrise fiecare dintre aceste stiluri, precum și efectele pe care le au asupra copiilor.
- Părinții care preiau controlul asupra situației. Acești părinți sunt cei care în contextul anterior menționat, vor pregăti un alt fel de mâncare în speranța că reacția va fi una de cooperare. Adesea, părinții cu un astfel de stil de abordare își organizează întreaga existență în jurul nevoilor copiilor, intervenind de câte ori este necesar pentru a-i ”salva” din situații neplăcute și pentru a se asigura că le este bine (ex. strâng jucăriile în locul lor; iau geaca din cuier, dacă copiii refuză să o ia; le comunică exact ce să facă, atunci când au un conflict cu un alt copil etc). Însă, astfel de experiențe neplăcute sunt necesare copiilor. La urma urmei, ei învață prin explorarea mediului și evitând să repete greșelile pe care le-au făcut în prealabil. Deși intenția acestor părinți este una cât se poate de lăudabilă, grija excesivă poate avea exact efectele opuse. Psihologii au concluzionat că acei copii care se bazează prea mult pe părinții lor pentru soluționarea problemelor, sunt insuficient pregătiți să se confrunte cu provocările pe care le vor întâmpina. Bagajul lor de cunoștințe nu conține strategiile necesare pentru a face față dificultăților, deoarece aceste oportunități de învățare le-au fost ”răpite”. Acest lucru nu înseamnă că a arăta iubire și afecțiune față de copii, înseamnă a-i lăsa să se aventureze în orice peripeție. Din contră, copiii au nevoie de limite și îndrumare din partea părinților. Problema apare atunci când părinții cred că-și pot feri copiii de orice experiență dureroasă ori neplăcută, dorind să le ofere o lume în care nu trebuie să se confrunte cu dificultăți, neplăceri, ori dezamăgiri. De aceea, atunci când sunt puși în postura de a reacționa față de un comportament indezirabil, ei se vor simți inconfortabil în postura de a stabili și de a comunica limite clare. Acest lucru se datorează faptului că empatia față de nevoile copiilor este atât de exagerată, încât vor alege să-i protejeze. Mesajul acestor părinți pentru copii este acela că sunt incapabili să se descurce pe cont propriu (Ești fragil, nu vreau să suferi ori să treci prin neplăceri, așa că am să rezolv această situație pentru tine).
- Părinții care își impun autoritatea. Acești părinți le spun ferm copiilor exact ce să facă sau să nu facă. Ei își doresc să îndrepte lucrurile prin exercitarea controlului asupra comportamentelor nedorite (Vei sta la masă până termini de mâncat!). Fără îndoială, ei își doresc tot ce este mai bun pentru propriii copii, considerând că este în beneficiul acestora să primească cât mai mult ghidaj cu privire la ce este permis și ce este interzis, deoarece astfel învață că în viața reală nu vor putea acționa mereu așa cum își doresc. Este adevărat că în viața cotidiană sunt situații în care urmarea unor reguli este cât se poate de firească (ex. reguli cu privire la comportamentul în public, reguli stabilite la școală/ grădiniță sau reguli privind comportamentul în familie). Totuși, este preferabil ca respectarea acestor reguli să fie învățată, nu impusă prin constrângere. Faptul că gândesc pe cont propriu și iau decizii în mod conștient (a urma sau nu o regulă/ a face sau nu un anume comportament), permite copiilor să devină responsabili pentru propriile acțiuni. Acest lucru nu se întâmplă, atunci când părinții dețin puterea și controlul absolut asupra comportamentului lor. Din contră, copiii care depind excesiv de părinții lor și pentru care adulții iau toate deciziile, devin mai vulnerabili la influența grupului de prieteni și tind să fie mai puțin responsabili, deoarece au învățat să acționeze conform unei voci externe, cea a părinților, nu conform vocii interioare. Acest tipar riscă să devină unul permanent, mai ales dacă mesajul pe care acești copii îl primesc de la părinții lor, este că oricum nu se descurcă fără să li se spună ce să facă (Nu știi ce să faci, așa că am să-ți spun eu).
- Părinții care ignoră. Unii părinți decid să nu acționeze în nici un fel, atunci când copiii se comportă indezirabil, acceptând spre exemplu refuzul de a mânca ca pe ceva firesc (Asta e. Nu vrei, nu vrei. Vei mânca, dacă ți se va face foame). Scopul lor este acela de a lăsa copiii să învețe unele lucruri pe cont propriu, de a-și stabili propriile limite fără ca acestea să fie în vreun fel impuse din exterior. Această relaxare nu trebuie interpretată ca nepăsare. Din contră, părinții care aleg să ignore comportamentele negative o fac crezând că în felul acesta se transformă într-un soi de prieten cel mai bun al propriilor copii, iar menținerea acestei relații este mai importantă, decât să-i învețe să dobândească autocontrol. Alteori, ei se simt vinovați considerând că petrec prea puțin timp în compania copiilor lor și decid că este preferabil să compenseze faptul că nu sunt suficient de prezenți, permițându-le să facă absolut orice-și doresc. Alți părinți cred că au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a corecta comportamentele negative ale copiilor, însă neobținând rezultatele dorite, aleg pur și simplu să renunțe să mai încerce. Indiferent de motive, felul în care părinții gestionează comportamentele negative ale copiilor este similar: ei preferă să nu intervină, sperând că la momentul potrivit, ei vor învăța să se comporte și vor deveni mai responsabili. Din păcate însă, lucrurile nu funcționează pe acest principiu în viața reală, unde cel mai probabil copiilor nu li se va permite să se comporte cum doresc, în speranța că la un moment dat își vor revizui atitudinea (ex. la grădiniță/școală agresivitatea sau refuzurile de a respecta regulile nu pot fi trecute cu vederea, când în grupă/ clasă sunt alți copii de care cadrul didactic este responsabil). Ignorarea comportamentelor negative nu le oferă copiilor șansa de a învăța că alegerile mai puțin bune sunt urmate de consecințe și că sunt responsabili pentru acțiunile lor.
Niciuna dintre aceste strategii nu este eficientă pentru a gestiona pe termen lung comportamentele negative ale copiilor. Părinții care preiau controlul nu vor putea interveni mereu pentru a-i proteja, cei autoritari la un moment dat își vor da seama că le este imposibil să controleze îndeaproape toate comportamentele negative, iar cei relaxați vor ajunge în punctul în care în timp își vor da seama că nu orice comportament negativ poate fi trecut cu vederea. Chiar dacă părinții ar reuși să adopte aceste strategii până ce copiii cresc, din păcate ele nu încurajează independența și responsabilizarea lor. Și atunci care este soluția? Psihologii sunt de părere că atunci când se confruntă cu manifestări ale unor comportamente negative, părinții ar fi indicat:
- să-și păstreze calmul pentru a nu pierde controlul asupra situației;
- să manifeste empatie față nevoile copiilor, fără ca empatia să-i copleșească;
- să comunice și să găsească soluții prin colaborare;
- să aplice consecințe, atunci când copiii persistă în manifestarea comportamentului negativ.
Așadar, copiii învață să manifeste comportamente adecvate, atunci când au oportunitatea de a lua decizii și de a se gândi la urmările propriilor acțiuni, abilități care sunt încurajate prin două strategii prezentate în secțiunile următoare: 1) cooperarea părinți-copii și 2) consecințele comportamentelor negative.
|