Rezumat: 

Unul sau mai multe tipuri de stres?
Stresul pozitiv reprezintă o sursă de motivație, are rolul de a mobiliza căutarea soluțiilor la problemele din viața de zi cu zi. În schimb, stresul are și o componentă negativă, care intervine atunci când situațiile sunt percepute ca necontrolabile (nu există suficiente resurse pentru a le gestiona) și/sau impredictibile (nu există timp suficient pentru a  găsi soluții).

Ce este stresul?
Stresul este o reacție care intervine atunci când nu există suficiente resurse pentru a face față cu succes unei situații.

Care sunt sursele stresului parental?
Stresul este amplificat atunci când copiii manifestă mai multe probleme de comportament sau manifestă reacții emoționale puternice, pe care părinții se simt insuficient de pregătiți pentru a le gestiona, părinții petrec mult timp la serviciu și nu reușesc să aloce suficient timp activităților cu proprii copii, părinții au dificultăți în a se pune de acord cu privire la educația copiilor etc.

Aprofundarea temei:

Despre stres se discută foarte des și este invocat drept cauză a multor probleme sau reacții mai puțin potrivite manifestate în viața de zi cu zi. Din perspectiva psihologilor, stresul este o reacție complexă, care apare la confruntarea cu diferite provocări, însă nu orice formă a acestuia are neapărat consecințe negative. De exemplu, atunci când o sarcină de la muncă este percepută mai degrabă ca o provocare decât o corvoadă, acea sursă de stres nu este întru totul negativă, deoarece ajută la creșterea motivației, ne mobilizează să găsim soluții și să perseverăm în rezolvarea ei. Așadar, stresul poate avea o componentă pozitivă, care ajută la rezolvarea cu succes a problemelor cu care vă confruntați. Spre deosebire de stresul pozitiv, distresul sau stresul negativ intervine, atunci când în raport cu o situație problemă intervin sentimente de lipsă de control și predictibilitate.

• Confruntarea cu o problemă presupune evaluarea propriilor resurse de a-i face față, adică căutați răspunsul la întrebarea în ce măsură sunteți capabili s-o gestionați și s-o rezolvați cu succes. Atunci când simțiți că nu știți cum să procedați, intervine sentimentul lipsei de control (Nu am nicio idee cum o să mă descurc, nici nu știu de unde să încep să rezolv situația), intervin sentimente de neajutorare și de îngrijorare, care amplifică stresul. În schimb, percepția se modifică și stresul devine tolerabil, dacă credeți că aveți suficiente resurse disponibile pentru a-i face față cu succes (Deși îmi dau seama că va fi greu, am să mă descurc și o să reușesc cumva să rezolv problema);
• Situațiile care NU pot fi anticipate, și ca urmare, nu oferă timp pentru a găsi cele mai bune soluții sunt de obicei percepute ca fiind mai stresante și copleșitoare. În schimb, atunci când confruntarea cu situația stresantă poate fi anticipată, deci aceasta este predictibilă și există suficient timp pentru a vă obișnui cu nevoia de a vă mobiliza, reacția de stres va fi mult mai puțin intensă, deoarece timpul alocat identificării unor soluții potrivite este mai îndelungat (Voi avea o perioadă mai încărcată la muncă, va fi nevoie să mă gândesc cum să-mi organizez mai eficient munca).

Așadar, chiar dacă stresul provine în principal din felul în care oamenii se raportează la evenimentele din viața lor, există anumite situații care pot crește riscul pentru manifestarea stresului, mai ales atunci când confruntarea cu aceste probleme este una constantă, care macină resursele disponibile pentru a le face față. Printre acestea se numără problemele financiare, cele de la locul de muncă sau cele legate de relația cu partenerul/a de viață, însă rolul de părinte poate să implice la rândul lui riscul confruntării cu stresul, mai ales atunci când intervin:

• dificultăți în a gestiona manifestările comportamentale neadecvate ale copiilor;
• dificultăți în a face față emoțiilor negative ale copiilor;
• probleme în comunicarea părinți-copii;
• lipsa suportului partenerului/ei în probleme legate de educația copiilor;
• reducerea timpului dedicat propriei persoane;
• dificultăți în a gestiona timpul de calitate petrecut în familie datorită solicitărilor de la locul de muncă etc.

De reținut:

Într-o măsură mai mică sau mai mare, orice părinte se poate confrunta cu una sau mai multe dintre sursele de stres menționate și din acest motiv este important ca aceste surse de stres să fie conștientizate, pentru ca mai apoi să puteți identifica soluții pentru a le gestiona. Secțiunile următoare oferă informații despre cum să recunoașteți semnele stresului și impactul, pe care acesta îl are asupra relației părinte-copil. De asemenea, o a doua secțiune prezintă în detaliu „uneltele”, strategiile care permit combaterea eficientă a stresului, precum și gestionarea acestuia cu mai mult calm.

Rezumat:

Care sunt manifestările tipice stresului?
Stresul se manifestă prin reacții emoționale, prin comportamente, prin modificări ale gândurilor și ale reacțiilor din corp.

Care este mecanismul prin care stresul afectează relația părinți-copii?
Atunci când părinții sunt stresați crește riscul manifestării unor reacții mai puțin constructive  ca răspuns la comportamentele negative ale copiilor, cum ar fi evitarea sau reacțiile excesive/disproporționate. Ca urmare a utilizării acestor strategii, cei mici se simt neînțeleși și respinși, motiv pentru care se vor comporta neadecvat, ceea ce accentuează stresul părinților. Astfel, ia naștere un „cerc vicios” în care reacțiile neconstructive ale părinților și ale copiilor se influențează și se amplifică reciproc.

Aprofundarea temei:

Stresul este însoțit de câteva semne, iar recunoașterea lor reprezintă primul pas înspre mai buna gestionare a acestuia. Stresul presupune patru tipuri de manifestări:

• reacții emoționale (ce simțiți) negative cum ar fi teama, neliniștea, nervozitatea, furia, tristețea, lipsa de speranță, nemulțumire, vinovăție etc.;
• reacții comportamentale (ce faceți) cum ar fi agresivitatea, plânsul, izolarea sau refuzul de a comunica cu cei din jur, amânarea, probleme legate de somn (adormirea întârziată sau dificultăți la trezirea de dimineață, ticuri (ex. rosul unghiilor) sau manifestarea unor comportamente nesănătoase (ex. mâncatul în exces, sedentarismul, consumul de alcool sau fumatul etc.);
• reacții cognitive (ce gândiți) cum ar fi probleme de concentrare a atenției, dificultăți în a reține informații importante, probleme în a lua decizii, concentrarea exagerată pe interpretări negative ale situațiilor, tendința de a interpreta situații neutre drept atacuri la adresa propriei persoane, așteptări exagerate de la propria persoană și de la ceilalți, îngrijorări în legătură cu viitorul, lipsa de încredere în sine și în cei din jur etc.;
• reacții fiziologice (ce simțiți în interiorul propriului corp) caracterizate prin creșterea ritmului cardiac, senzații de sufocare/lipsă a aerului, senzație de tensiune (încordare musculară), disconfort digestiv (greață, constipație, diaree), răceli frecvente (datorate slăbirii sistemului imunitar), dureri, senzație de oboseală sau epuizare etc.

Odată ce stresul începe să se manifeste, este destul de probabil ca acesta să afecteze în sens negativ nu doar propria stare de bine, ci și relațiile cu cei din jur. Atunci când manifestați emoții negative frecvente, acestea pot avea impact asupra relației cu propriii copii, datorită manifestării unor reacții mai puțin constructive, cum ar fi:

• Tendința de retragere, de izolare – aceste reacții se manifestă atunci când părinții își propun să evite manifestarea unor reacții emoționale negative în fața copiilor, în speranța că în acest fel îi vor proteja. În realitate acest lucru nu se întâmplă, pentru că tendința de a „îngropa”, de a ascunde emoțiile negative fără a rezolva sursa acestor reacții afectează comportamentul: părinții devin mai puțin comunicativi, mai puțin disponibili din punct de vedere emoțional, iar copiii percep acest reacții drept respingere și dezinteres. La fel cum problemele din viața de zi cu zi nu pot fi eficient rezolvate atunci când sunt evitate, nici ascunderea emoțiilor negative nu funcționează ca soluție. Atunci când cei mici simt că nu li se acordă suficientă atenție, interiorizează frustrări, nemulțumiri și vor încerca adesea să atragă atenția părinților prin comportamente negative.
• Tendința de a răspunde exagerat, disproporționat – aceste reacții se manifestă prin tendința părinților de a reacționa exploziv la cel mai mic semn de manifestare a unui comportament negativ. În această situație stresul parental nu mai este ascuns, ci este exteriorizat prin reacții cum ar fi ridicarea tonului vocii, insistențe și cicăleli („bombardarea” copiilor cu solicitări), sau chiar amenințarea cu pedepse. Ca urmare, copiii învață în astfel de situații că nu se pot ridica la nivelul așteptărilor părinților, ceea ce afectează încrederea în sine și crește predispoziția către manifestări agresive și crize de furie. Mai mult decât atât, reacțiile disproporționate pot fi uneori însoțite de sentimente de vinovăție din partea părinților, care pentru a se revanșa, decid să manifeste toleranță și acceptare în raport cu unele comportamente neadecvate ale copiilor. Astfel de reacții complică și mai mult situația, deoarece mesajele primite de copii sunt lipsite de consecventă și ei nu vor mai ști ce așteptări aveți de la ei. Astfel, în loc să descurajați comportamentele negative, există riscul ca acestea să fie manifestate din ce în ce mai frecvent.

Deși cele două tipuri de reacții descrise anterior se manifestă diferit, în esență, ambele afectează capacitatea dumneavoastră a fi sensibil/ă la nevoile celor mici. De exemplu, dacă eforturile de a gestiona stresul eșuează, este posibil ca acest lucru să conducă la reacții mai puțin constructive  (precum cele descrise anterior), care conduc la interacțiuni negative cu propriii copii. Acestea la rândul lor au drept consecință acumularea de frustrări din partea celor mici, care se vor simți  respinși, neînțeleși, și ca urmare, vor manifesta comportamente negative mai des, ceea ce amplifică nivelul dumneavoastră de stres. Astfel, se creează un „cerc vicios”, asemenea celui prezentat în figura de mai jos, în care stresul parental afectează reacțiile la comportamentele neadecvate ale copiilor, iar comportamentele negative ale copiilor cresc la rândul lor nivelul de stres al adulților.

În secțiunea următoare sunt prezentate câteva metode prin care stresul parental poate fi combătut, astfel încât să fie redus în mod semnificativ riscul ca aceste reacții să afecteze relația părinți-copii.

Mesaje cheie

• Stresul este asociat cu modificări ale stărilor emoționale, ale reacțiilor organismului, a comportamentelor, precum și a gândurilor.
• Stresul crește riscul ca părinții să utilizeze strategii ineficiente de gestionare a comportamentelor negative ale copiilor.
• Stresul parental afectează emoțiile și comportamentele copiilor, iar acestea la rândul lor, pot fi o sursă de amplificare a reacțiilor negative, pe care părinții le manifestă față de copii.

Rezumat: 

Ce sunt „uneltele” de combatere a stresului?
„Uneltele” sunt strategii pe care părinții le pot utiliza pentru a preveni efectele negative ale stresului și pentru a-și îmbunătăți relațiile cu ceilalți, dar mai ales cu propriii copii.

De ce este recomandată utilizarea strategiilor de combatere a stresului?

• ajută părinții să simtă un nivel mai ridicat de control asupra solicitărilor din viața de zi cu zi;
• permit părinților să-și mențină calmul, atunci când copiii nu se comportă așa cum își redus;
• reduc stresul pe care reacțiile parentale neconstructive îl induc copiilor și îmbunătățesc relația părinți-copii.

Care sunt strategiile de combatere a stresului?
Strategiile de combatere a stresului sunt de mai multe tipuri:

• strategii care ajută la controlul reacțiilor din corp datorate stresului (ex. pauzele de relaxare);
• strategii care ajută la rezolvarea problemelor cotidiene (ex. planificarea și sprijinul celorlalți);
• strategii de manifestare a acceptării necondiționate a copiilor;
• strategii de modificare a interpretărilor despre comportamentele negative;
• strategii de gestionare a furiei, atunci când copii se comportă neadecvat.

Aprofundarea temei: 

Tocmai ați ajuns acasă după o zi obositoare la lucru, doar ca să constatați că jucăriile copiilor zac împrăștiate la întâmplare și cu toate că se apropie ora de culcare, nu se întrevede nici cel mai mic semnal că jocul ar urma să înceteze. La solicitarea de a le aduna, vă loviți de un refuz și de tentativa unei negocieri cu privire la continuarea jocului. Din acest moment încolo, situația acesta care vă este cel mai probabil familiară poate urma mai multe scenarii. În primul scenariu, percepeți refuzul drept un afront (Este o lipsă de respect ce face! Ce e așa de greu să asculte?!), vă înfuriați și decideți să aplicați o pedeapsă pentru că v-a sfidat (Dacă nu te mobilizezi repede, nu mai citim în seara aceasta nicio poveste). În al doilea scenariu, percepeți refuzul drept un comportament exagerat, însă vă simțiți vinovați pentru că nu ați ajuns acasă decât foarte târziu și-i găsiți o scuză (Astăzi nu am petrecut prea mult timp, de aceea se comportă așa) și decideți să-l lăsați să facă ce vrea. În cel de-al treilea scenariu, interpretați comportamentul lui drept o consecință a nevoii copilului de a se juca (Probabil că insistă pentru că nu e pregătit să încheie jocul) și alegeți să-i acordați câteva minute în plus pentru a-l finaliza (Te mai poți juca 10 minute, după care te rog să pui toate jucăriile la locul lor. Așa vom avea timp mai mult pentru povestea dinainte de culcare). Consecințele celor trei scenarii sunt diferite: în primul caz, interpretarea refuzului a condus la o reacție exagerată, explozivă, urmată de aplicarea unei pedepse, care foarte probabil nu va determina copilul să-și schimbe comportamentul; în al doilea caz, interpretarea refuzului a încurajat o atitudine excesiv de înțelegătoare, care probabil va încuraja copilul să repete comportamentul de negociere și în alte contexte;  iar în al treilea caz, interpretarea a ținut cont de nevoia copilului și a fost urmată de adresarea unei solicitări prin care părintele permite negocierea, însă stabilește în același timp și limite care să încurajeze copilul să se așeze în pat la ora potrivită. Reacțiile din primele două scenarii vor crește intensitatea emoțiilor negative și stresul părintelui, deoarece situația a fost gestionată mai puțin eficient, în timp ce în ultimul scenariu, intensitatea emoțiilor negative și stresul se reduc. Ce face diferența dintre cele două situații? Interpretarea situației, respectiv felul în care părintele s-a raportat la situația stresantă. Interpretările negative sau percepțiile eronate cresc intensitatea emoțiilor negative, conduc la aplicarea unor strategii mai puțin eficiente și încurajează comportamentele nedorite ale copiilor. În schimb, atunci când interpretările sunt pozitive sau percepțiile despre nevoile copiilor sunt corecte, intensitatea emoțiilor negative se reduce, iar părinții aplică strategii eficiente, care ghidează copiii înspre alegeri potrivite. În continuare, sunt propuse câteva „unelte”, al căror rol este acela de a vă sprijini în identificarea unor soluții de a reduce propriul stres:

• modificarea interpretărilor despre comportamentele negative ale copiilor;
• acceptarea diferențelor dintre copii cu privire la ritmul în care învață;
• gestionarea frustrărilor părinților, atunci când intervin comportamente negative ale copiilor.

Modificarea interpretărilor legate de comportamentele negative ale copiilor
Confruntarea mai mult sau mai puțin frecventă cu diferite comportamente negative ale copiilor, sensibilizează părinții la interpretări negative. Acestea cresc riscul unor reacții mai puțin constructive, și în esență, încurajează comportamentele care vă deranjează. În schimb, atunci când interpretările sunt mai degrabă pozitive, acestea cresc probabilitatea de a vă menține calmul și de a vă concentra asupra identificării unor soluții pentru gestionarea comportamentelor negative ale copiilor. Pentru început, este de dorit să încercați să conștientizați ce fel de interpretări negative dați situațiilor în care cei mici nu se comportă așa cum vă doriți, Pentru exemplificare, am ales câteva dintre cele mai frecvent întâlnite gânduri negative ale părinților, precum și alternativele pozitive ale acestora.

• Evitarea etichetării copiilor și concentrarea asupra modificării comportamentului problematic. Când sunt nemulțumiți de comportamentul copiilor, adesea părinții îi descriu ca dificili, neascultători, agresivi, răsfățați, obraznici etc. Mai mult, aceste etichete sunt frecvent utilizate de către unii adulți în comunicarea cu cei mici pentru a transmite dezaprobarea (Ești obraznic!; De câte ori să-ți tot repet. Ești așa de neascultător!). În esență, mesajul pe care-l transmit este acela că problema este copilul, deși în realitate problema este comportamentul lui. Spre exemplu, problema nu este faptul că un copil este agresiv, ci faptul că îi este greu să-și împartă jucăriile sau să coopereze, sau problema nu este aceea că un copil este neascultător, ci faptul că are dificultăți în a ține cont de solicitările adulților. Atunci când etichetați copiii, comunicați o critică în mod neconstructiv și transmiteți neîncredere în capacitatea lor de a-și modifica comportamentul. În schimb, dacă identificați comportamentul problematic, acest lucru vă ajută să reduceți nivelul de stres, deoarece sentimentul de control asupra situației crește: nu vă mai confruntați cu sarcina imposibilă de a schimba persoana, ci doar cu sarcina de a modifica comportamentul. Astfel, situația devine mult mai ușor gestionabilă prin simplul fapt că începeți să vă concentrați pe identificarea de soluții, nu pe blamarea copiilor. Puteți exersa, gândindu-vă la un comportament pozitiv pe care ați dori să-l încurajați pe parcursul participării la acest program (ex. să împartă jucăriile sora/fratele, să-și controleze furia, să facă ce îi cer, atunci când se apropie ora de culcare, să-și aștepte rândul, să folosească cuvinte frumoase etc.).

De reținut! Scopul NU este de a schimba felul de a fi al copiilor, ci de a-i îndruma să învețe să se comporte adecvat.

• Manifestarea comportamentelor negative de către copii este firească și NU reprezintă un semn al eșecului părinților. Comportamentele negative ale copiilor pot contribui la manifestarea unor sentimente de vinovăție sau chiar de rușine, datorită faptului că sunt interpretate drept semn al incompetenței sau al eșecului personal (Dacă eram un părinte mai bun, nu s-ar fi comportat așa; E numai vina mea că nu pot să fac ceva să-l fac să nu se mai comporte așa). Sentimentele acesta poate fi amplificat de faptul că alți părinți nu par să se confrunte cu aceleași experiențe negative. În realitate, este important să rețineți că toți copiii manifestă cel puțin o problemă de comportament, și de aceea, toți adulții experimentează într-o măsură mai mică sau mai mare provocări legate de gestionarea acestora (Nu sunt singurul/a care se confruntă cu crize de furie. Am să învăț mai multe despre cum pot să-mi ajut copilul să-și păstreze calmul). Dacă veți reacționa la comportamentele negative prin responsabilizare exagerată și auto-învinovățire, veți constata că acestea sunt modalități sigure prin care nivelul de stres pe care-l simțiți crește. La fel ca în orice situație de viață este firesc să vă confruntați cu probleme și provocări în rolul de părinte. Acestea atrag și riscul unor eșecuri în gestionarea comportamentelor negative ale copiilor. Transformați aceste situații într-un context în care să căutați soluții la aceste comportamente în loc să vă concentrați pe ceea ce nu funcționează și pe propriile sentimente negative.
• Concentrarea asupra interpretărilor pozitive despre intențiile copiilor în detrimentul celor negative. Mintea umană este orientată în mod inconștient asupra nevoii de a identifica cauzele comportamentelor proprii și ale celor din jur. De aceea, adulții încearcă să găsească explicații cu privire la motivele pentru care cei mici se comporta într-un anumit fel. De exemplu, crizele de furie sau solicitările repetate ale copiilor ca părinții să se joace cu ei pot fi interpretate drept o modalitate de a atrage atenția prin manipulare (Face lucrul acesta intenționat ca să-mi atragă atenția), iar faptul că jucăriile sunt încă împrăștiate înainte de ora de somn, este un semnal al faptului că autoritatea adulților este sfidată (Nu-și adună jucăriile pentru că știe că acest lucru mă supără). Aceste interpretări presupun în mod greșit faptul că în mod intenționat, copiii manifestă comportamente negative pentru a-și stresa părinții. De fapt, solicitarea atenției este exprimarea unei nevoi firești de a beneficia de afecțiunea, de implicarea și de prezența părinților, și nu reprezintă un semn de manipulare. În mod similar, faptul că jucăriile rămân împrăștiate în cameră în loc să fie adunate, sugerează dorința de a-și continua jocul, nu dorința de a vă stresa. Interpretările care sugerează că anumite comportamente negative ale copiilor sunt un atac asupra propriei persoane riscă să conducă la percepții eronate, care vă afectează capacitatea de a fi empatice față de nevoile copiilor. În schimb, atunci când descifrați motivațiile copiilor în sens pozitiv (Se comportă astfel pentru că are nevoie de mai mult sprijin din partea mea ca să învețe să-și păstreze calmul; Este cazul să-i reamintesc că este momentul să-și adune jucăriile), nivelul de stres pe care-l percepeți se va reduce și veți identifica soluții cu mai multă ușurință.
• Proiecția pozitivă în viitor. Comportamentele negative ale copiilor pot fi suficient de stresante, încât părinții să aibă o perspectivă catastrofică și să fie convinși că acel comportament nu se va modifica niciodată (Nu va învăța niciodată să aibă răbdare; Iarăși are o criză de furie, cred că și peste un an tot la fel se va comporta). Principala consecință a acestor proiecții negative în viitor este aceea că afectează încrederea în propria capacitate de a gestiona situațiile în care copiii se comportă negativ și întăresc convingerea că nu puteți face nimic pentru a schimba situația. În schimb, acceptarea faptului că disconfortul actual va fi pe termen lung înlocuit de progres, vă ajută să aveți mai multă răbdare și să perseverați în încercarea de a sprijini copiii să învețe modalități mai adecvate de a se comporta (Acum nu are răbdare, dar peste câteva luni cu siguranță va face progrese; Pot încerca să-l/s-o ajut să se liniștească. Mai bine încerc decât să mă înfurii). Asemenea interpretări, cresc sentimentul de control asupra situației și orientarea asupra rezolvării problemei.

De reținut! Interpretările negative privind comportamentul copiilor cresc nivelul de stres parental, în timp ce interpretările pozitive ajută la gestionarea mai eficientă a acestuia.

Acceptarea diferențelor dintre copii privind ritmul de învățare

Uneori, părinții fac comparații între copiii din familie sau între propriii copii și alții. O consecință pozitivă a acestui comportament este aceea că astfel vă puteți da seama cu relativă ușurință care sunt punctele lor tari, respectiv care sunt cele care pot fi îmbunătățite. Pronunția corectă a cuvintelor, recunoașterea literelor sau capacitatea de a-și face prieteni pentru a se integra în grupurile de la grădiniță/ școală, sunt exemple de comportamente care dau indicii despre starea de bine a copiilor. Conștientizarea dificultăților vă ajută să nu cădeți în capcana minimalizării sau a evitării rezolvării unor provocări, care sunt mult mai ușor rezolvabile cu cât intervenția este mai timpurie.

Totuși, există situații în care comparația devine problematică, mai ales când aceasta nu se limitează la simpla constatare a unor diferențe, ci ia forma evaluărilor negative ale copiilor și a comunicării acestor percepții sub formă de critici (N-ai putea și tu să împarți jucăriile așa cum face fratele tău?; Ionuț are aceeași vârstă ca tine și el adună jucăriile fără să îi tot spună părinții). Astfel de mesaje sunt neconstructive atât pentru adulți, cât și pentru copii:

• Adulții se simt mai stresați, deoarece sunt convinși că au eșuat și că sunt incompetenți în rolul de părinte (Nu sunt în stare să-l/s-o învăț nimic!), iar cei mici ar trebui în mod obligatoriu să se comporte asemeni altor copii (Până acum trebuia să știe lucrurile astea. Ceilalți cum pot și el/ea nu?).
• Copiii interpretează reacțiile părinților drept un semn că nu sunt iubiți și acceptați. Astfel, vor simți teama de a nu fi respinși, se vor evalua negativ (Nu sunt suficient de bun/ă; Tata/ mama este supărat/ă din cauza mea), ceea ce afectează stima de sine și reduce motivația de a coopera.

Pentru a evita potențialele efecte negative ale comparării cu alți copii, puteți recurge la următoarele strategii.

• Acceptarea diferențelor dintre copii în privința ritmului de învățare. Fiecare copil are ritmul propriu de învățare și uneori nici chiar copiii din aceeași familie nu sunt similari din acest punct de vedere, lucru de care probabil v-ați convins dacă aveți mai mulți copii. Cu cât conștientizați mai repede că este mult mai constructiv să vă concentrați pe procesul de învățare, decât pe dorința ca cei mici să știe din start să se comporte într-un anumit fel, cu atât situația va fi percepută ca mai puțin stresantă și rezolvabilă. Așadar, în locul verbalizării unei comparații este mai important să le explicați ce comportament vă doriți să învețe (Mi-ar plăcea dacă ai pune jucăriile la locul lor).
• Formularea unor așteptări potrivite în raport cu vârsta copiilor. Spre exemplu, dacă vă așteptați din partea unui preșcolar să-și găsească activități pe cont propriu, să-și pună hainele la locul lor atunci când intră în casă, să-și împartă jucăriile cu ceilalți copii sau alte comportamente similare, riscați să fiți foarte dezamăgiți. Cel mai probabil ei nu vor reuși să manifeste astfel de comportamente fără să le exerseze. În această etapă a dezvoltării lor, copiii au nevoie de mult sprijin din partea părinților pentru a învăța cum să se comporte adecvat, iar așteptările dumneavoastră este preferabil să fie adaptate vârstei și capacităților lor. În cazul în care aveți standarde nerezonabile și nu oferiți suport, copiii conștientizează că nu se pot ridica la înălțimea așteptărilor, se vor simți neajutorați și vor înceta să se mai străduiască să învețe. În schimb, răbdarea și acceptarea ritmului de învățare al copiilor, asigură mai multă cooperare din partea lor.
• Oferirea de sprijin copiilor atunci când învață lucruri noi. Învățarea mersului pe bicicletă nu se face de la o zi la alta, copiii având nevoie de mai mult sprijin când încep să învețe acest comportament, pentru ca mai apoi, odată ce sunt mai siguri pe ei, acest suport să fie retras treptat. Același principiu se aplică în raport cu orice alt comportament pe care doriți să-l încurajași. De exemplu, dacă scopul este acela de a încuraja copiii să-și pună jucăriile la loc, ați putea să le spuneți care este locul potrivit pentru fiecare obiect (Te rog să pui cuburile în cutie; Locul animalelor de pluș este pe raft) sau să le arătați cum să le așeze la locul lor. Aceste reacții suportive încurajează învățarea și transmit mesajul că cei mici se pot baza pe dumneavoastră, atunci când au nevoie.
• Evidențierea progresului, nu a performanței. Una dintre nevoile de bază ale copiilor este cea de competență, adică să dobândească sentimentul că sunt capabili, că știu și că se descurcă să facă un anumit lucru. Așa cum ați aflat deja, învățarea are loc prin exersarea și repetarea anumitor comportamente, iar copiii se pot confrunta cu dificultăți pe măsură ce achiziționează noi deprinderi. Disponibilitatea lor de a persevera depinde adesea de atenția pe care o acordați efortului depus. Dacă așteptați perfecțiunea înainte să le recunoașteți meritele, există riscul ca cei mici să refuze să mai încerce ceva ce li se pare dificil. Pentru a evita astfel de situații, evidențiați progresele de îndată ce observați primii pași în direcția cea bună (Acum două săptămâni jucăriile erau împrăștiate peste tot, acum văd că sunt scoase din cutii doar cele cu care te joci), ceea ce va încuraja copiii să persevereze și să aibă disponibilitatea să învețe.

Gestionarea frustrării atunci când copiii manifestă comportamente negative

Emoția pe care părinții o descriu cel mai frecvent când sunt întrebați despre reacțiile, pe care le manifestă în raport cu situațiile în care cei mici se comportă neadecvat este furia/ frustrarea. Astfel de reacții sunt absolut firești, însă este important să rețineți că modul în care gestionați această emoție poate să fie mai mult sau mai puțin eficient. În continuare, sunt descrise câteva modalități mai puțin constructive de a gestiona frustrarea, precum și consecințele pe care acestea le au asupra dumneavoastră, dar și asupra copiilor.

• O primă categorie de reacții care pot să apară pe fondul frustrărilor este exprimarea acestora prin ridicarea tonului vocii, criticarea copiilor sau chiar amenințarea cu pedepse. Aceste reacții dau un fals sentiment de putere și autoritate. Adulții pot avea senzația că izbucnirile necontrolate îi ajută să se „răcorească“, deoarece prin intimidare obțin rezultatul dorit: încetarea pe moment a comportamentului negativ. În realitate, odată ce aceste reacții devin o obișnuință, ele se vor transforma în modalitatea preferată de a face față frustrărilor, ceea ce îi face pe copii să se simtă nedreptățiți. Astfel, vor prelua modelul negativ și vor manifesta la rândul lor comportamente agresive.
• O a doua categorie de posibile reacții se referă la tendința de a evita exprimarea furiei, din convingerea că astfel copiii sunt protejați. În realitate, atunci când adulții își „ascund“ frustrarea, problema rămâne nerezolvată și apare tendința de a pune distanță între ei și copiii. Odată ce părinții sunt mai puțin comunicativi și disponibili emoțional, copiii se simt neglijați, neînțeleși și neacceptați, ceea ce are impact negativ asupra încrederii lor în sine. La fel ca în cazul conflictelor dintre adulți, evitarea poate fi o soluție cu condiția ca aceasta să NU se transforme într-un tipar de comportament, deoarece evitarea pe termen lung doar amplifică o problemă, care continuă să se reactiveze atât timp cât nu sunt identificate soluții.

Ca alternativă la strategiile mai puțin eficiente descrise anterior, în continuare sunt sugerați câțiva pași pe care îi puteți parcurge pentru a face față cu mai multă ușurință frustrărilor.

• Identificarea semnalelor care transmit manifestarea frustrării. Conștientizarea emoției negative reprezintă primul pas înspre gestionarea adecvată a acesteia. Ori de câte ori copiii manifestă comportamente negative, propuneți-vă să acordați atenție propriilor emoții pentru a putea preveni o reacție mai puțin adecvată. Unul sau mai multe dintre semnalele descrise în continuare pot sugera manifestarea acestei emoții:
  • reacții fiziologice cum ar fi creșterea pulsului, lipsa aerului, senzații de tensiune;
  • reacții comportamentale de tipul criticilor la adresa copiilor (Ești leneș/ă! De câte ori să-ți tot spun să te îmbraci?!);
  • reacții la nivel cognitiv (al gândurilor) caracterizate de interpretarea negativă a situației (Nu mai pot! Trage de timp intenționat ca să întârzii și astăzi!).
• Gestionarea frustrării prin identificarea unor gânduri pozitive. Adesea, părinții cred că ceea ce îi crește intensitatea frustrării este faptul că cei mici se comportă neadecvat. De fapt, ceea ce amplifică aceste emoții sunt în primul rând gândurile, felul în care situațiile stresante sunt interpretate. Atunci când interpretările/ gândurile sunt negative, emoția devine din ce în ce mai intensă și este mai puțin probabil ca reacțiile părinților să fie constructive. De exemplu, atunci când credeți că scopul copiilor este să vă supere și să vă dea peste cap planurile (Nu e drept! Nu merit ce mi se întâmplă!), probabil că vă veți simți suficient de frustrați să ridicați tomul sau să amenințați cu o pedeapsă. În schimb, când interpretările țin cont de nevoile copiilor (Are nevoie de mai mult timp ca să se îmbrace), intensitatea frustrării este mai redusă, chiar dacă această emoție nu dispare cu totul, și vă ajută să gestionați cu mai mult calm comportamentele negative copiilor.

Redobândirea sentimentului de calm nu este o sarcină ușoară, însă este realizabilă prin intermediul câtorva strategii. Atunci când frustrarea este foarte intensă, este posibil ca aceasta să blocheze tentativele inițiale de a gestiona această emoție. Pentru a preveni intensificarea acesteia, puteți opta pentru o pauză de relaxare. Această strategie are rolul de a vă ajuta să vă calmați, prevenind reacțiile disproporționate și reducând în mod semnificativ riscul evitării confruntării cu situația problemă.  

Pauza de relaxare este o tehnică care ajută la reducerea intensității semnalelor din corp ex. creșterea ritmului bătăilor inimii, senzații de presiune/apăsare în zona umerilor, încleștarea maxilarului etc.), care semnalează stări emoționale negative în general, nu doar furia. Adesea, senzația pe care oamenii o au este aceea că emoția negativă acționează asemănător unei oale sub presiune alimentată în continuare de o sursă de căldură, deși a atins punctul de fierbere. Rolul pauzei de relaxare este să reducă intensitatea semnalelor negative din corp, acționând ca un buton care elimină sursa de încălzire a oalei și reduce presiunea, prevenind astfel explozia.

Pauza de relaxare durează între 1 și 3 minute. Este o tehnică ușor de învățat, care devine cu atât mai eficientă cu cât este exersată mai frecvent (zilnic dacă este posibil), urmând pașii descriși în continuare:

1. Pregătirea – așezați-vă pe un scaun cu mâinile relaxate pe lângă corp și cu tălpile picioarelor lipite de podea.
2. Concentrarea atenției asupra propriului corp – începeți prin a respira adânc, asigurându-vă că abdomenul de mișcă în ritmul respirației; apoi, concentrați-vă atenția asupra emoției pe care o simțiți, a locației ei din interiorul corpului, dar și asupra gândurilor care o însoțesc.
3. Concentrarea atenției asupra propriei respirații – în pasul următor, propuneți-vă să vă concentrați atenția asupra propriei respirații; dacă între timp sesizați că anumite gânduri sau senzații pe care le-ați conștientizat revin în atenție, pur și simplu propuneți-vă să vă concentrați din nou doar asupra ritmului propriei respirații.
4. Extinderea atenției – acordați atenție sunetelor din preajmă sau celor pe care le sesizați în afara încăperii în care vă aflați.
5. Încheierea pauzei – ultimul pas, presupune să acordați atenție din nou felului în care vă simțiți; este posibil ca emoția pe care o sesizați să fie diferită de cea de la începutul pauzei sau mai puțin intensă; în momentul în care simțiți să sunteți pregătiți, deschideți ochii.

De reținut! Respirația abdominală creștere nivelul de oxigen din sânge, iar acest lucru permite mușchilor să se relaxeze, și de aceea, ajută la combaterea stresului. Pentru a vă asigura că respirați corect, așezați-vă mâna puțin deasupra buricului și asigurați-vă că simțiți cum abdomenul se mișcă în ritmul propriei respirații.

Odată ce sentimentul de control asupra situației revine, câteva întrebări pot fi utile pentru a identifica o modalitate mai potrivită de a interpreta situația.

• Care este scopul meu? (să fac în așa fel încât copilul meu să se comporte adecvat)
• Ce fac acum? (mă enervez, mă înfurii)
• Mă ajută? (probabil că nu, de vreme ce-s pe punctul să țip și să-l/s-o pedepsesc, iar problema tot nu e rezolvată)
• Dacă nu mă ajută, pot face altceva? (să gândesc diferit și să fac ceva ca să rezolv problema).
• Concentrarea asupra identificării soluțiilor, nu asupra propriei frustrări. Odată ce reușiți să modificați felul în care interpretați situația, este mai probabil ca intensitatea frustrării să scadă suficient pentru a reuși să vă concentrați pe identificarea de soluții pentru comportamentul problemă. Din punct de vedere psihologic, atunci când emoțiile negative sunt foarte intense, acestea consumă din resurse și concentrează în mod neproductiv atenția pe starea emoțională, în loc să le orienteze înspre rezolvarea problemei. Odată ce redobândiți controlul asupra situației, mesajele critice (Nu mai trage de timp că întârziem!) pot fi înlocuite cu altele empatice, care transmit faptul că înțelegeți punctul de vedere al copiilor și că sunteți acolo pentru a-i ajuta (Văd că ai nevoie de mai mult timp în această dimineață pentru a te îmbrăca. Te rog să-mi spui dacă dorești să te ajut să te îmbraci sau vrei să te îmbraci singur/ă?). Comunicarea care transmite dorința de a coopera și mai puțin pe nevoia adultului de a prelua controlul asupra situației de pe poziții de forță, ajută la o mai bună gestionare a situației, dar și la creșterea motivației copiilor de a se comporta așa cum vă doriți.
• Aprecierea efortului copiilor de a se comporta adecvat și aprecierea propriei persoane pentru rezolvarea cu calm a situației. Atunci când copiii se comportă așa cum v-ați așteptat, este important ca meritele lor să fie recunoscute (Îți mulțumesc că te-ai îmbrăcat așa de repede, așa putem pleca din timp de-acasă), deoarece în acest fel ei se simt mai motivați să le repete. De vreme ce în astfel de situații nu doar cei mici fac eforturi pentru a se comporta adecvat, inclusiv propriul comportament îl puteți recompensa printr-o laudă (Sunt mândru/ă de mine pentru că am reușit să-mi păstrez calmul și să fac în așa fel încât să ieșim din casă la timp). Deși poate părea un lucru forțat sau neimportant, sentimentul de control și încrederea că puteți face față provocărilor rolului de părinte, sunt influențate de capacitatea de a vă recunoaște meritele. De aceea, exersarea auto-recompensării poate influența pozitiv capacitatea de a vă menține calmul și de a gestiona cu succes comportamentele negative ale copiilor.

Inevitabil, există situații în care veți eșua în tentativele de a gestiona eficient frustrările. Acest lucru nu înseamnă că sunteți un părinte incompetent, ci doar sugerează că nimeni nu este perfect și că oricine poate greși. Autocontrolul este o capacitate care se exersează indiferent de vârstă, iar uneori pierderea controlului este inevitabilă. De aceea, cu cât acordați mai multă atenție dezvoltării dumneavoastră ca persoană veți constata că veți deveni mai empatici, mai toleranți față de greșeli, dar și mai bine pregătiți să gestionați cu succes provocările rolului de părinte.

Mesaje cheie

• Înlocuirea interpretărilor negative despre comportamentul copiilor cu cele pozitive ajută la reducerea stresului simțit de părinți.
• Acceptarea diferențelor în ceea ce privește ritmul de învățare, încurajează părinții să aibă mai multă răbdare și să ofere mai mult sprijin copiilor, atunci când învață un nou comportament.
• Pentru a-și redobândi calmul, părinții pot utiliza pauzele de relaxare, o tehnică care ajută la gestionarea senzațiilor din corp care semnalează stresul.
• Gestionarea eficientă a frustrărilor începe prin exersarea capacității părinților de a le conștientiza.
• Frustrările pot fi mai eficient gestionate de către părinți, atunci când interpretările sunt legate de nevoia pe care o transmite comportamentul copiilor și nu se concentrează pe propriul disconfort.
• Interpretările pozitive cresc probabilitatea de a ghida copiii și de a colabora cu ei pentru modificarea comportamentului.
• Recunoașterea propriilor eforturi de a gestiona emoțiile, cresc încrederea părinților în capacitatea de a face față comportamentelor stresante ale copiilor.

Rezumat:

De ce este important ca părinții să petreacă timp cu propriii copii?

Activitățile realizate împreună sunt mai importante, decât cât de mult timp au părinții la dispoziție. Atunci când beneficiază de timp de calitate, relația cu părinții este mai bună, copiii comunică mai ușor, sunt mai sociabili, manifestă mai multe emoții pozitive și mai puține probleme de comportament.

Ce fel de activități pot fi considerate timp de calitate?
Timpul de calitate presupune:

• formarea unor obiceiuri zilnice de interacțiune specială între părinți și copii (ex. lectura de seară);
• realizarea unor activități în familie (ex. luarea meselor);
• implicarea copiilor în activități casnice (ex. pregătirea mesei);
• ieșirile în aer liber;
• implicarea părinților în jocurile copiilor;
• manifestarea afecțiunii față de copii (ex. laude, zâmbete, îmbrățișări etc.).

Aprofundarea temei:

Ziua începe și nici nu vă mai dați seama când a trecut timpul și deja este seară? Sentimentul că timpul „fuge”, este cu atât mai intens cu cât jonglați cu numeroase responsabilități, de la cele de acasă, până la cele de la locul de muncă sau relația cu familia extinsă sau prietenii. Timpul pe care simțiți că-l aveți la dispoziție pentru copii pare să se comprime. Nu întâmplător, acesta este motivul pentru care este posibil să vă simțiți vinovați pentru că ocazional acceptați invitații din partea prietenilor pentru a ieși în oraș sau pentru că fugiți 30 de minute la sală pentru un antrenament. Probabil că sentimentul de vinovăție este și mai puternic, atunci când pe rețelele de socializare, sunt postate poze din care reiese cât de mult timp petrec alții în compania copiilor lor.

Totuși, este cu adevărat justificat sentimentul de vinovăție? Ce contează mai mult: cantitatea de timp petrecută împreună sau calitatea acestuia? Răspunsul la aceste întrebări a fost o preocupare pentru psihologi, mai ales pentru că felul în care părinții se implică în educația și dezvoltarea copiilor lor în primii ani de viață au consecințe semnificative pentru succesul școlar, starea de bine a copiilor, sănătatea lor fizică și psihică, dar și pentru menținerea unei relații armonioase părinți-copii. Dacă sentimentul de vinovăție v-a afectat vreodată, datorită temerilor că nu petreceți suficient timp împreună cu cei mici, este important de știut că numărul de ore este mai puțin important. Ceea ce contează în mai mare măsură este calitatea, pentru copii fiind mai important ca timpul petrecut împreună să fie transformat în amintiri, pe care să le prețuiască și despre care să discutați cu plăcere peste ani.

Câteva sugestii pentru a vă asigura că petreceți timp de calitate sunt:

• Creați un „obicei” special părinte-copil, pe care să-l puteți face în fiecare zi, cum ar fi să citiți împreună povești.
• Profitați de momentele în care toți membrii familiei se află în același interval acasă pentru a face activități împreună. Pregătirea pentru somn, precum și luarea meselor în familie, sunt ocazii de a întări sentimental de apartenență și legăturile emoționale din familie.
• Implicați copiii în activitățile casnice sau în pregătirea meselor, pentru că în acest fel combinați sarcinile pe care le aveți în gospodărie cu ocazii, în care puteți comunica sau puteți să-i învățați lucruri noi (ex. cum se aranjează masa; cum se pregătește desertul lor preferat; cum se prepară anumite mâncăruri etc.).
• Faceți sport împreună cu copiii, deoarece mișcarea este benefică pentru ei și puteți găsi cu siguranță idei, despre cum să combinați preferințele lor cu cele personale. În cazul în care copiii nu manifestă prea multe înclinații către sport, o plimbare sau o ieșire în parc în familie, au efecte similare asupra sănătății și a relaxării.
• Implicați-vă în jocurile lor și nu ezitați să păreți caraghioși sau să vă imitați copiii. Râsul, buna dispoziție și participarea la ceea ce le place în cea mai mare măsură, transformă jocurile într-un context în care le puteți acorda multă atenție pozitivă.
• Manifestați-vă iubirea față de copii zâmbindu-le, îmbrățișându-i sau pupându-i. Afecțiunea manifestată fizic este la fel de valoroasă precum o încurajare sau o laudă.

De reținut:
În următoarele secțiuni, sunt descrise în mai mare detaliu trei dintre activitățile responsabile de creșterea calității timpului petrecut de copii împreună cu părinții: jocul părinte-copil, lectura și activitățile în aer liber. Aceste activități este esențial să le integrați în programul zilnic și să devină parte din timpul pe care-l petreceți în preajma lor, deoarece copiii beneficiază prin faptul că sunt mai sociabili, își fac mai ușor prieteni, au un vocabular mai bine dezvoltat, sunt mai bine dispuși și manifestă mai puține probleme de comportament.